Când zâmbești ești mai frumoasă.
La 30 de ani îmi stătea bine tristă. Aveam un chip de păpușă japoneză căreia i-a căzut o mânuță, cu tot cu inimă. Uimire, blazare, asumarea eșecului? Îmi trecea rapid, pentru că am rădăcini vesele și sănătoase, crește bucuria imediat, chiar dacă-i retezată cu toporul.
Anii au venit peste mine și, așa cum e normal, timpul și-a pus amprenta, ba chiar unghia cea lungă și nasoală, pe chipul și viața mea.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
La 55 de ani, dacă nu zâmbesc, arăt oribil. Și dacă mai am și oarece supărări pe dinăuntru, sunt de-a dreptul boccie. Toate trăsăturile prietenoase, până atunci, se transformă-n linii descendente, împietrite, sprâncenele-mi cad, gura devine un punct uscat, iar ochii sunt atât de triști, că nu te poți uita-n ei. Te ia cu frig, cauți un palton!
Slavă cerului, la rădăcina nasului n-am nicio dungă de rid, lucru cu care, sincer, mă mândresc. Dar e genetic, nu-i meritul meu sau al vreunei creme minune. (Haha!) La cât am plâns, până la ora asta la care scriu acum, spălam toată România pe picere cu lacrimi. Iar eu nu piș ochii din nimicuri.
Eu zic că e firesc să aibă loc astfel de modificări în chipul și trupul unei femei, nu? Îmbătrânim. Asta e!
