Murise mama. Cald, iulie 2012, înfiorător de sufocantă și de tristă ziua. Curgeau apele pe mine, gura-mi era uscată, ochii mă ardeau. Trebuia să ascund suferința, simțeam că mă doare și pământul pe care călcam, gemeau toate în jurul meu, cerul, copacii, biserica…
N-am avut cu cine să-l las pe fiul meu, așa că l-am luat la cimitir, cu noi, la înmormântare. Avea cinci ani și era ca o zvârlugă, nu stătea o clipă locului, ba se cocoța pe cavouri, ba dispărea în biserică, ba se ascundea prin boscheți și striga: „Unde sunt? Caută-măăă!”
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Nu știu dacă el a înțeles că n-o vom mai vedea niciodată pe mama vie. Așa cum m-am priceput, i-am explicat. Eram cu inima frântă. Zob!
