Demult, pe vremea în care bunica era o copilă puțin mai răsărită, i-a venit vremea să invețe să facă pâine. În satul ei, in zona Aradului, dacă nu știai să faci pită era rușine și nici la măritiș nu aveai șanse, că era probă eliminatorie la examinarea preliminară a soacrei.
Se făceau pâini mari, rotunde, de vreo cinci kilograme, cam cât roata carului. Viitoarea fată de măritat lua rețeta de la mama ei și odată cu explicațiile necesare, primea următorul sfat important: „Spui Tatăl nostru la început, frămânți aluatul până asudă grinda și, la final, faci semnul crucii pe aluat!”
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
A ascultat bunica atentă sfaturile mamei sale și a început să frământe cu spor, verificând mereu dacă grinda casei a asudat, semn că a terminat lucrul. A frământat așa vreme de un ceas bun, era transpirată toată, pe frunte avea broboane mari și pe spate cămașa-i era udă, dar grinda nu asudase nici un pic. Istovită, îi spune mamei că nu mai are putere să frământe aluatul de pâine. Mama o privește cu drag și-i zice:
„Ajunge, draga maichii, că văd că au asudat și grinda și păreții! Fă cruce și acoperă aluatul cu ștergura curată.”
Bunica se uită cu ochi mari la grindă, la pereții casei, la mamă și nu înțelege nimic. În afară de ea nu asudase nimic. Cu înțelepciune, măicuța o lămureste: „Draga mea, grinda-i fruntea ta, iar păreții îs spatele și pieptul tău. Învață să prețuiești pita sfântă, de la Dumnezeu alduitu, și s-o câștigi curat, cu sudoarea frunții tale!”
Autor: Elena Bonta
Foto: preluare internet
