Era frumoooos și se îmbrăca mereu în alb. Aducea cu Alain Delon în tinerețe, numai că Orațiu privea lumea prin cel mai straniu și limpede verde pe care-l întâlnisem vreodată până atunci.
Pielea albă, presărată cu pistrui fini, părul negru-albăstrui, nas cuminte, bărbătesc. Când zâmbea, mi se făcea rău și-mi țiuiau urechile. Inima-mi bubuia-n cap și picioarele o luau razna. Nu, nu se înmuiau, ca la alte fete, nuu! Ar fi fost mișto așa! Mie-mi venea să dansez step, repede-repede. Aoleu, mamă! Norocul meu era că-l vedeam rar, și atunci, comunicam lapidar: „Bună, bună!”
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Orațiu. Așa-l striga lumea, dar, v-ați prins, pe el îl chema Horațiu. H-ul, însă, nu se mai auzea, dar la cât de superb era, putea să-l cheme și Dromichete. Nu importa.
Paișpe blocuri pline de codane din Militari-Lujerului-Armata Poporului erau înnebunite după el. Îl iubeau și străzile și lifturile și toți copacii din cartier. (Evident, pe ziduri toate scriam aceeași tâmpenie: Horace+ Dana, Lala, Nuța, Claudia Vasilica, Corina sau… Gianina = LOVE.
Pe ușa de la lift scrijelisem, să vadă el (și alții!), D+H.
Eram așa de mândră! Pffuai! D+H! Amor, ce mai!
Dar nu vedea nimeni „postarea” mea. Poate doar femeia de serviciu, tanti Meoara, care ne înjura cu plăcere de fiecare dată: „Hir-ați ai dracu dă idioți cu scrisu vostru! Dă nu vă prinz io într-o zi, vă bat dă vă cacaț prune!”
Eu râdeam ca proasta, dar inima mea făcea „trilulilu, lilu-la, trilulilu-lilula”.
Păcat că nu l-ați văzut și voi cum era el atunci, că mi-ați fi dat dreptate.
Orațiu era mereu parfumat și, când trecea pe stradă, toate fetele știau:
„Aaaaaaaai de minee! A fost Orațiu p-aici.”
Noi, puștoaicele, ne străduiam să aflăm în ce lună e născut (o fi berbec? rac? sau leu?). Ne potrivim? Nu ne potrivim? Făceam scheme.
Orațiu? Nici nu ne băga în seamă. Doar, cum v-am povestit mai sus, „bună, bună, pa!, ce faci?”
Aaa, păi dacă apuca să-mi zică: „Ce faci?”, dădeam în bâlbâială, mi se oprea respirația și nu mai eram în stare de nimic. Gata!
Îmi amintesc că mă chinuiam cu niște exerciții de clasa a opta. Ni le dăduse profa de mate, la școală. Împreună cu prietena și colega mea de clasă, Lala, de la etajul cinci, am ros paișpe creioane, am rupt douăzeci de foi de caiet și tot n-am reușit să rezolvăm porcăria aia de ecuație.
