Horia.
Pentru Andrei
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
L-am purtat în mintea mea ani de zile, cu vinovăție. N-am scăpat de el nici acum, și nu-l pot uita, orice aș face. E ca atunci când nu vrei să auzi ceva, și strigi, ca să-ți sufoci gândul. De fiecare dată când ninge, îl văd. Îi simt mânuța caldă cum mă ține, în partea dreaptă. Mereu pe dreapta…
Horia tăcea frumos și cumplit. Era un băiețel simpatic, cu pielea albă, părul negru-abanos, și niște ochi albaștri, care becăiau ca farurile. Locuia lângă Sami Goldman, și mergeam împreună la școală. Învățam în aceeași clasă și, o perioadă, am fost colegi de bancă. Horia.
Nu, nu-l iubeam. Nu știam ce înseamnă dragostea, aveam șapte ani. Dar în interiorul meu de fiară, îl voiam al meu. Și era al meu, și numai al meu! Jucăria mea, cu ochi limpezi și tiviți de gene lungi, de domnișoară…
Horia. Bun și cuminte. Mergea liniștit pe stradă, nu suna la nicio sonerie, nu deschidea nicio poartă străină, nu lua nimic de pe jos, nu arunca cu pietre. Saluta vecinii cântând: „Sărumânaaa!”
Mă obișnuisem să-l văd la trecerea de pieton de la Teodosie Rudeanu, așteptându-mă. Îl zăream de la depărtare. Zâmbea și îmi făcea cu mâna.
-Vii?
-Vin!
Când ajungeam în dreptul lui, mă lua de mână, și o porneam amândoi, ca o pereche în miniatură, spre școală. Uneori, îmi transpira palma, și mi-o smulgeam. Mă ștergeam de uniformă. Nu-l mai țineam după ce mă răcoream, dar el, mereu, mi-o lua înapoi, de parcă n-ar fi știut drumul fără mine.
Începuse să-mi fie rușine. Toți copiii râdeau de noi, până și adulții ne luau la mișto: „Hahaha! Ia uite-i, îndrăgostiții! Nu sunteți, mă, cam mici?”
Golanii aruncau cu pietre și ne înjurau. „Pup-o, băăăă!”, urlau la noi.
Îmi venea să intru în pământ, de jenă, dar Horia mă privea așa, hotărât și albastru. „Nu facem nimic rău.”, zicea . „Ești prietena mea.” Și îl credeam.
Tot cartierul știa că eu merg la școală, de mână cu un băiat. Când eram singură, vecinii mă urmăreau mustăcind răutăcios. Chiar și tata mă ironiza: „Ce-ți face gagiul?”
Mă înfuria teribil și strângeam din pumni. „Gata! De mâine nu-l mai las să mă țină! Adios!”
Dar a doua zi uitam…
Da! Eram prietena lui, iar el, prietenul meu. Nu pricepeam de ce se ia lumea de noi. Făceam, uneori, temele împreună, mergeam eu la el, niciodată nu venea la mine. Mama lui, o ființă tăcută, înaltă, cu un chip învăluit de o tristețe cruntă, ne dădea să mâncăm prăjituri cu alune și nuci. Femeia nu râdea niciodată.
Pentru că nu mă ajuta nimeni să înțeleg că lumea e rea, și pentru că mă săturasem să fim ținta batjocurii tuturor, am început să mă îndepărtez de el. Încet, încet. În mintea mea limitată îl socoteam vinovat de toate mojiciile celor din jur. Horia vedea, dar nu scotea un sunet. Ofta. Atât.
Și, într-o iarnă, cu troiene cât gardul, cred că eram în clasa a doua, a venit și despărțirea. Iute, vinovată, rece și definitivă. Ne întorceam de la școală și el, mă ținea de mână, ca de obicei. Aveam amândoi mănuși tricotate, ude, că ne jucaserăm puțin prin zăpadă. Totul în jur era alb, și parcă înotam într-un râu de lapte. Ningea cu frișcă și mâncam fulgii. Râdeam. Deodată, din spate, am auzit strigăte. „Bă, iubiților! Băăăă! Staați!” Ne-am oprit.
Vreo patru băiețandri, unii mai mari decât noi, ne-au ajuns din urmă. „Ce faceți, bă? Vă iubiți? Ia zi, bă, ai gagică? V-ați pupat? Cum faceți!”




