Pentru Carmen…
Erau doar ele două în bucătărie. Carmen și buna. Legate prin vene invizibile, de cleștar și iubire. Mâinile bătrânei păreau păsări mute cu ciocuri de diamant. Degetele rupeau frunzulițele de mentă proaspătă abia culeasă din pădurile de la Pașcani: una, două, trei… și Carmen rămânea fără aer în piept, de dragul ei.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
O privea fascinată. Fusese frumoasă tare în tinerețe. Era frumoasă și acum. Frumoasă, frumoasă!
Bunicuța de 93 de ani n-o vedea, era atentă la menta ei, din care va face ceai la iarnă, și-și mișca buzele continuu, ca o fetiță care desenează căței și flori.
La radio cânta Aurelian Andreescu, tu ești primăvaraaa meaaaa, iar cafeaua aromea încăperea, odată cu menta crudă. „Doamne, oprește clipa! Vreau să fie așa mereu!”, a gândit Carmen, în timp ce buna îi zâmbea rătăcită-n cine știe ce amintiri.
Buna ei dragă! Neprețuita ei! Minunea ei! Universul ei! Nu a întâlnit în viața ei o ființă mai cumsecade ca bunica ei. Când era mică, o lua în brațe, „tâta mareeee!”, și o ridica la tavan. Îi vedea fața rotundă, ochii adânci și umezi. Buna mirosea a busuioc verde și-a miere caldă.
