Dulceața de gutui…
Mă scotea din minți cu dulceața ei de gutui! „Ni, așe, coțofană, stai lângă minie să înveți cum să fașe lekvar, c-o să crești și tu mare odată, n-ai să mâi așe, pitică ș-afurisită!”, zicea bunică-mea Bențoaia.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
La radio se transmitea muzică clasică, iar ea, încântată și fericită fără motiv, se ducea să dea mai tare, `să audă mai bine claviru`”.
O priveam oblic, și, când nu se uita la mine, pentru că se căznea să taie gutuile tari ca piatra, îi scoteam limba total, și mă strâmbam ca un trămpălău. Dar nu știu cum mă vedea. Mereu mă vedea ce fac. Avea ochi la ceafă?
„Mtulai, că hâdă iești cân` ti-e pocești așe! Las` că ti-oi spune la mumă-ta și îi vide` tu! Nu mai pupi niși sămătișă dă la Bihor, niși joacă la Herăstrău în linghișpiru` ăl mare.”
Sămătișa era o brânzică bună-bună, dulce, de vacă, era singura care-mi plăcea. Venea în fiecare joi o femeie de la Matache, de la piață, și ne aducea. Era o prietenă de-a bunicii, plângea mereu, de bucurie, când o vedea pe Bențoaia, de parcă murea zilnic dimineața și învia seara. N-am aflat niciodată de ce se întrista într-atât țăranca aia, dar bunică-mea nu scotea o lacrimă.
Linghișpirul era roata aia mare din parc, așa-i zicea Bențoaia. Turbam, dacă nu mă dădeam cu ea, măcar o dată pe lună.
Nu credeam în amenințările ei. Nu se ține de cuvânt, chiar dacă mă pâra alor mei, de fiecare dată când avea ocazia. Și…ocazii erau destule.
Chiar dacă mintea-mi era la alte prostii, Bențoaia îmi povestea de fiecare dată cum se face dulceața de gutui, ca la ea la Iteu, amestecând vorbe pe care eu nu le înțelegeam.
