Era anul două mii și ceva… Era un an obișnuit, ca oricare altul. Așa, cel puțin, mi-am zis atunci. Dar nu era
așa. Era anul în care fata mea și-a arătat adevărata ei față. Și chiar dacă mă așteptam la asta, tot a fost o surpriză pentru mine.
Era primul an de liceu al fiicei mele. Și o pregătisem pentru asta cum știusem mai bine. Nu mă pregătisem,
însă, și pe mine. Pentru ce avea să vină. Pentru momentul acela când viața te pune față în față cu adevărul.
Adevărul gol-goluț. Așa crud cum e el. Momentul când m-a chemat s-o iau de la școală.
Prima oară am zis: Wow! Ce puștoaică de 14-15 ani îl cheamă pe taică-său s-o ia de la liceu? Nu am mai
auzit așa ceva până acum. Doar dacă vine cu mașina. Asta am mai auzit. Deh, interesul! Dar pe jos?
Sunt la vârsta la care se declară independenți. Când nimeni nu știe mai bine ca ei ce vor. E un moment pe
care dacă-l tratezi cu indiferență, i-ai pierdut. Uneori, definitiv.
Momentul adevărului a venit, însă, cu o grămadă de „chinuri” la pachet. O mulțime de întrebări, o mulțime
de răspunsuri. Dar nici unul satisfăcător. O noapte albă pentru mine, un munte greu de urcat.
Mă cheamă s-o iau pentru că m-a chemat „diriga” la școală și nu știe cum s-o spună? Ce trăznaie o fi
făcut?
Mă cheamă s-o iau pentru că a supărat-o cineva și vrea să-l/s-o pun eu la punct?
Mă cheamă s-o iau pentru că e o zonă periculoasă și îi este frică? A speriat-o cineva?
Răspunsurile la aceste întrebări nu-mi plăceau, oricare ar fi fost ele. Și apoi alte întrebări țâșneau din
mintea mea.
OK, mă duc s-o iau. Cum va reacționa?
Se va face mică și va veni la mine pe ascuns?
Sau va veni la mine, mă va lua de braț și îmi va spune să plecăm repede, să nu ne vadă colegii, că o fac de
râs?
Și uite așa s-a făcut dimineață. Apoi prânz, după-amiază… Și a venit ora la care am plecat de acasă spre
liceu. Să-mi iau fata. Mintea mea era confuză. Refuza să mai lucreze. Așa năuc am ajuns în fața liceului.
Și s-a auzit soneria. Și o mulțime de liceeni au dat buzna pe poartă. În mijlocul mulțimii, fata mea. M-am
făcut mic, mic, mic. Cât puteam eu de mic. Și așa mic cum eram, ea tot m-a văzut. Și din mijlocul mulțimii a strigat: Tatiiiii! Apoi a fugit și mi s-a aruncat în brațe.
Și din cât de mic eram m-am transformat într-un uriaș. Un uriaș care plângea cu lacrimi de fericire. O
fericire fără asemănare. Fata mea mi-arătase ce și cât însemn eu pentru ea. Și eu, care nu avusesem încredere în ea.
Atunci m-am hotărât să scriu această carte. Serios, acum! Ați mai auzit undeva o astfel de poveste? Ați mai auzit de un tată pe care să-l cheme fiica adolescentă s-o ia de la liceu și să sară în sus de bucurie cum a făcut fata mea? Și asta, de față cu tot liceul? Dacă ați auzit de un asemenea tată, aș vrea și eu să-l cunosc.
Și încă ceva. Nu a fost ultima dată când m-a chemat s-o iau de la liceu. Au mai fost multe alte dăți. Și,
atunci, în clasa a 9-a, și într-a 10-a, a 11-a și chiar a 12-a. Și de fiecare dată venea la mine mândră ca un cocoș în poiată. Și nu mă duceam s-o iau cu mașina. Nu dragilor, pe jos, mă repet.
Și uite așa am devenit unul dintre cei mai bogați oameni de pe Planetă. Pentru că… Ce am eu nu are nimeni.
Autor: Victor Pană
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
