Cum a ajuns Internetul în România?
Alexandru Mateescu s-a născut la 20 septembrie 1952 la Bușteni, județul Prahova. După absolvirea liceului teoretic din localitate intra pe primul loc la facultatea de Informatică din București. În 1979 devine asistent universitar la aceeași facultate, iar în 1985 obține titlul de doctor în matematici. Este, pe rând, lector, conferențiar și profesor universitar –șef de catedră. În 2005, pe 23 ianuarie se stinge după o grea suferință.
Este declarat post-mortem Cetățean de Onoare al orașului Bușteni.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Povestea lui „.ro”
Înainte de evenimentele din decembrie 1989, în România apăruseră câteva calculatoare personale aduse cu dificultate și, pe bucăți, din Occident, care prefigurau într-un fel febra Internetului ce avea să cuprindă curând și țara noastră. Unii dintre posesorii acestora își făcuseră chiar mini-rețele, conectând computerele între ele prin cabluri de date, ce treceau de la o locuință la alta, uneori chiar de la un bloc la altul, spre disperarea Securității, care lua imediat urma „computeriștilor”.
Schimbările din decembrie 1989 au fost cruciale și pentru informaticieni, dar accesul României la Ciberspațiu mai avea de așteptat. Primele persoane din țară, care au utilizat la acea vreme Internetul, oameni de afaceri străini, diplomații sau cercetătorii, o făceau conectându-se prin „dial-up”, accesând numerele de telefon ale unor servere din Europa, în special din Viena.
Asta nu însemna însă că România era prezentă pe harta internațională a utilizatorilor de Internet. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuia să avem un nume de domeniu propriu, respectiv familiarul „ .ro”, pe care azi îl folosește toată lumea, adăugat la capătul adreselor de e-mail sau al paginilor de web. Aceste „autorizații” la nivel înalt erau acordate de o organizație europeană asociată cu Universitatea din Viena. Profesorul Alexandru Mateescu a reprezentat România, alături de alți colegi, semnând pentru alocarea domeniului „.ro”, el fiind membru al Grupului Utilizatorilor Români de UNIX (GURU). (1991-92)
Bătut de mineri
Înainte de călătoria la Viena, adică în iunie 1990, profesorul fusese bătut de minerii care au devastat Capitala. Între instituțiile care au primit forțat „vizita” lor a fost și Facultatea de Informatică, aflată în vecinătatea Facultății de Arhitectură, unde tovarășii lui Miron Cozma căutau de zor droguri, imprimante „care făceau dolari” și alte bazaconii „imperialiste”.
Lectorul universitar Alexandru Mateescu, care tocmai se ducea la cursurile Facultății de Informatică, s-a nimerit și el printre numeroasele victime care s-au ales cu țestele sparte și ochii învinețiți. În imaginile filmate de operatorii Televiziunii Române, prezentate de atâtea ori pe micul ecran de atunci și până în zilele noastre, la emisiunile despre mineriade, apare, la un moment dat și el, chinuindu-se cu disperare să-și ferească fața și capul de ploaia de lovituri oferite cu generozitate, ba de polițiși, ba de ortaci. În seara aceea, bărbatul înalt, puternic a ajuns acasă umilit, cu cămașa albă plină de sânge și lacrimi uscate pe obraz. Asta era țara lui?
Universitar român în lagăr
La câteva zile după stingerea conflictului din Piața Universității, profesorul de informatică e invitat să participe în Ungaria la o sesiune de comunicări științifice. Speriat, încă plin de vânătăi pe spinare, Alexandru se hotărăște să nu se mai întoarcă în țară, el, care niciodată nu și-ar fi părăsit familia și locurile natale, îndrăgostit până la patimă de munte și de patrie.
După încheierea seminarului, profesorul a trecut ilegal granița în Austria, ajutat de niște călăuze. Ajuns la Viena, a solicitat azil politic și a fost cazat într-un lagăr de refugiați, unde a petrecut câteva săptămâni alături de oameni obișnuiți, aflați acolo din aceleași motive ca și el. Ca dovadă, Alexandru a prezentat caseta video cu imaginile în care era ciomăgit, imagini surprinse în Piața Universității de TVR. „Stăteam destul de înghesuiți, a povestit el familiei, la întoarcere. Nu prea era loc. Am dormit nopți în șir pe picioarele unei negrese din Congo, venită acolo cu cei patru copii ai ei. M-am împrietenit cu mulți. Povesteau mereu, plângând, prin ce trecuseră, cum erau persecutați în țara lor. Le-am zis și eu cum am mâncat bătaie de la mineri și forțele de ordine. Eram, într-un fel, frați de suferință…”
Din lagărul vienez Alexandru a trimis un SOS către Centrul Informatic de la Turku, Finlanda. Într-o scrisoare, în care a relatat, pe scurt, ce a pățit în România, a adăugat un CV și a menționat că ar dori să lucreze acolo ca profesor-colaborator. Aflând povestea lui, câțiva reprezentanți ai centrului informatic s-au deplasat la Viena și au reușit să îl „adopte” pe profesorul român, aducându-l la Turku, unde acesta va începe o activitate de cercetare științifică alături de finlandezi. Acolo, Alexandru a întâlnit o lume afectuoasă, într-un decor ce i-a amintit de copilăria petrecută la Bușteni. Între el și academicianul Arto Salomaa, un mare matematician și informatician, cel despre care se spune că este unul dintre părinții Internetului, s-a înfiripat o prietenie care va dura multă vreme, mai ales că unul dintre bunicii savantului fusese român.
După un an de zile, Alexandru s-a întors în țară, la familie. Le-a spus părinților și soției lui că va munci de acum înainte în străinătate, unde e plătit mai bine și respectat. N-a uitat să-și viziteze și colegii de la facultate, cărora le-a adus un computer de generație nouă, pe vremea aceea.
Drum bun, Romania pe Net!
După o vreme petrecută lângă ai lui, profesorul Mateescu a plecat din nou în Finlanda și ani de zile după aceea, a colindat globul pământesc susținând conferințe, participă la sesiuni științifice și predă cursuri în marile centre universitare din Taragona-Spania, Auckland-Noua Zeelandă, Singapore, Japonia, SUA, Canada. El era interesat mai mult de cercetare, decât de a-și deschide o afacere în domeniu.
A prezentat o comunicare științifică la NASA. A colaborat cu personalități celebre, la nivel planetar, împreună cu care a semnat zeci de lucrări. Printre acestea, acad. Arto Salomaa, Gregorz Rosenberg, președintele Asociației Europene de Teoria Computerelor, dr. Lila Kari-Santean, Acad. Solomon Marcus, prof. Univ dr. Gheorghe Păun și mulți alții.
Dacă peregrinările pe meleagurile străine i-au adus satisfacții profesionale și materiale, viața lui de familie a intrat, însă, într-o criză fără ieșire. Cea care i-a fost alături timp de două decenii, înaintează divorț și se recăsătorește cu un prieten comun, un preot.
Șocul și durerea despărțirii, faptul că va trebui să trăiască departe de copil, i-a schimbat informaticianului definitiv traiectoria vieții. A început să-și înece amarul în alcool.
Zâmbetul și pofta de a trăi i-au dispărut pentru totdeauna. Profesorul, care altădată strălucea în fața studenților și a colegilor lui, inventând noi teoreme matematice, a devenit rapid o epavă. La un consult medical i s-a descoperit o ciroză a ficatului. Boala a mușcat din el avidă și a fost obligat să-și întrerupă colaborările cu universitățile din Occident. A revenit totuși la catedra de informatică din București, unde a predat până în ultima clipă a vieții.
„A lăsat în urmă teoreme cu care matematicienii își vor bate capul zeci de ani de aici încolo.”
Pe 23 ianuarie 2005, profesorul Alexandru Mateescu a murit pe patul spitalului, după o suferință atroce, atât fizică, dar mai mult sufletească. Avea 53 de ani.
Ținea la el, strânsă la piept, o năframă veche pe care mama lui cususe cândva maci, ca niște fluturi sângerii. Băsmăluța îi aducea noroc mereu, credea el cu naivitate înduioșătoare – și îl apăra de rău. De fiecare dată când îi era dor de țară și de mamă, fără a părea patetic, Alexandru ducea bucata de pânză la gură și o săruta. I se părea că o vede acolo, printre străini, aievea pe mama lui și simțea în nări mireasma brazilor din copilăria petrecută la Bușteni.
Pentru că a decedat în spital, i s-a făcut și autopsie, pentru a se stabili cu exactitate cauza morții. Anatomopatologul i-a scos creierul, pe care l-a analizat cu atenție. În locul rămas gol a vârât năframa cu lacrimi și maci, găsită alături de mort… Un ultim sărut, o licărire a inteligenței lui: formule, informații, sute de teoreme, invenții matematice, cifre și coduri, mama, fiica, frații, bunica, Bușteniul…toate, apărate, în eternitate, de băsmăluța mamei.
La înmormântare au venit puțini oameni. Bătrânii lui părinții, încă mirați, disperați și nevenindu-le să creadă că „Săndel” n-o să le mai deschidă niciodată ușa și un grup foarte restrâns de prieteni, printre care și decanul facultății de informatică. Înainte ca sicriul modest să fie astupat de pământ, el a ținut un mic discurs în semn de respect pentru cel dispărut.
„Alexandru a fost un coleg bun, un om excepțional care a lăsat în urmă probleme și teoreme cu care matematicienii își vor bate capul zeci de ani de aici încolo…”
Răzvan Mateescu, fratele mai mic.
