Înainte de evenimentele din decembrie 1989, în România apăruseră câteva calculatoare personale aduse cu dificultate şi, pe bucăţi, din Occident, care prefigurau, într-un fel, febra Internetului ce avea să cuprindă curând şi ţara noastră. Unii dintre posesorii acestora îşi făcuseră chiar mini-reţele, conectând computerele între ele prin cabluri de date, ce treceau de la o locuinţă la alta, uneori chiar de la un bloc la altul, spre disperarea Securităţii, care lua imediat urma „computeriştilor”.
Schimbările din decembrie 1989 au fost cruciale şi pentru informaticieni, dar accesul României la Ciberspaţiu mai avea de aşteptat. Primele persoane din ţară, care au utilizat la acea vreme Internetul, oameni de afaceri străini, diplomaţii sau cercetătorii, o făceau conectându-se prin „dial-up”, accesând numerele de telefon ale unor servere din Europa, în special din Viena.
Asta nu însemna însă că România era prezentă pe harta internaţională a utilizatorilor de Internet. Pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuia să avem un nume de domeniu propriu, respectiv familiarul „ .ro”, pe care azi îl foloseşte toată lumea, adăugat la capătul adreselor de e-mail sau al paginilor de web. Aceste „autorizaţii” la nivel înalt erau acordate de o organizaţie europeană asociată cu Universitatea din Viena.
Profesorul Alexandru Mateescu a reprezentat România, alături de mai mulți colegi, semnând pentru alocarea domeniului „.ro”, el fiind membru al Grupului Utilizatorilor Români de UNIX (GURU). (1991-1992)
Bătaia minerilor
Înainte de călătoria la Viena, adică în iunie 1990, profesorul fusese bătut de minerii care au devastat Capitala. Între instituţiile care au primit forţat „vizita” lor a fost şi Facultatea de Informatică, aflată în vecinătatea Facultăţii de Arhitectură, unde tovarăşii lui Miron Cozma căutau de zor droguri, imprimante „care făceau dolari” şi alte bazaconii „imperialiste”.
Lectorul universitar Alexandru Mateescu, care tocmai ieşea de la cursurile Facultăţii de Informatică, s-a nimerit şi el printre numeroasele victime care s-au ales cu țestele sparte şi ochii învineţiţi. În imaginile filmate de operatorii Televiziunii Române, prezentate de atâtea ori pe micul ecran de atunci şi până în zilele noastre, la emisiunile despre mineriade, apare, la un moment dat şi el, chinuindu-se cu disperare să-şi ferească faţa şi capul de ploaia de lovituri oferite cu generozitate, ba de poliţişi, ba de ortaci. În seara aceea, bărbatul înalt, puternic a ajuns acasă umilit, cu cămaşa albă plină de sânge şi lacrimi uscate pe obraz. Asta era țara lui? (Bătaia este filmată de TVR, există dovezi!).
Universitar român în lagăr
La câteva zile după stingerea conflictului din Piaţa Universităţii, profesorul de informatică e invitat să participe în Ungaria la o sesiune de comunicări ştiinţifice. Speriat, încă plin de vânătăi pe spinare, Alexandru se hotărăşte să nu se mai întoarcă în ţară, el, care niciodată nu şi-ar fi părăsit familia şi locurile natale, îndrăgostit până la patimă de munte şi de patrie.
După încheierea seminarului, profesorul a trecut ilegal graniţa în Austria, ajutat de nişte călăuze. Ajuns la Viena, a solicitat azil politic şi a fost cazat într-un lagăr de refugiaţi, unde a petrecut câteva săptămâni alături de oameni obişnuiţi, aflaţi acolo din aceleași motive ca și el. Ca dovadă, Alexandru a prezentat caseta video cu imaginile în care era ciomăgit, imagini surprinse în Piaţa Universităţii de TVR.
„Stăteam destul de înghesuiţi, a povestit el familiei, la întoarcere. Nu prea era loc. Am dormit nopţi în şir pe picioarele unei negrese din Congo, venită acolo cu cei patru copii ai ei. M-am împrietenit cu mulţi. Povesteau mereu, plângând, prin ce trecuseră, cum erau persecutaţi în ţara lor. Le-am zis şi eu cum am mâncat bătaie de la mineri şi forţele de ordine. Eram, într-un fel, frați de suferință…”
Din lagărul vienez Alexandru a trimis un SOS către Centrul Informatic de la Turku, Finlanda. Într-o scrisoare, în care a relatat, pe scurt, ce a păţit în România, a adăugat un CV şi a menţionat că ar dori să lucreze acolo ca profesor-colaborator. Aflând povestea lui, câţiva reprezentanţi ai centrului informatic s-au deplasat la Viena şi au reuşit să îl „adopte” pe profesorul român, aducându-l la Turku, unde acesta va începe o activitate de cercetare ştiinţifică alături de finlandezi. Acolo, Alexandru a întâlnit o lume afectuoasă, într-un decor ce i-a amintit de copilăria petrecută la Buşteni. Între el şi academicianul Arto Salomaa, un mare matematician şi informatician, cel despre care se spune că este unul dintre părinţii Internetului, s-a înfiripat o prietenie care va dura multă vreme, mai ales că unul dintre bunicii savantului fusese român.
După un an de zile, Alexandru s-a întors în ţară, la familie. Le-a spus părinţilor şi soţiei lui că va munci de acum înainte în străinătate, unde e plătit mai bine şi respectat. N-a uitat să-şi viziteze şi colegii de la facultate, cărora le-a adus un computer de generaţie nouă, pe vremea aceea.
