Japoneza din bucătărie.
Tata era foarte liberal din fire și oleacă epicurian la cap. Dar cu bun-simț. Discret.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Îmi amintesc că avea două tablouri care pe mine mă fascinau. Erau foarte frumoase! Poze mari, color, cu dimensiunile de 50 pe 70 cm., lipite pe un carton gros. Teribile imagini! O japoneză, și-o chinezoaică, nude. Pentru o fetiță de trei-patru ani erau extraordinare, exotice, de poveste.
Japoneza, cu un chip de prințesă, răsărind dintr-o tufă de hibiscus roșu, zâmbea misterios, cu o guriță rotundă și perfectă. Nu știam dacă florile cresc direct din ea, sau invers. Printre frunze, se vedeau sânii demențiali, jucăuși, gen pară. Fata râdea cu tot trupul, cu degetele, cu părul, cu pieptul ei sublim, cu formele plinuțe și dulci, ca o bucată de pepene.
Ca s-o privesc mai bine, mă cocoțam pe un scaun, și ridicându-mă pe vârfuri o redesenam cu degetul arătător, fascinată. Nu i se vedea „păsărica”, pentru că în dreptul ei era poziționată o floare…
Chinezoaica era mai slăbuță, dar nu-mi plăcea așa de mult ca japoneza. Poate pentru că nu zâmbea ca ea? Nu știu. Totuși, era și asta minunat de frumoasă. Se afla într-un deșert. Numai nisip peste tot. Nisip, nisip, și trupul ei gol. Avea părul lung și pielea ca de porțelan. Nici asta nu-și arăta „păsărica”, semn că fetele erau cuminți, nu curve, cum le zice Bențoaia, bunica paternă.
Tata le cărase, demn ca un îndrăgostit, prin toate casele în care am locuit: în Comana, Petru-Maior, Melinești sau Militari, pe strada Poarta-Albă.
Le pusese în bucătărie, spre necazul mamei care, la fel ca și bunica, nu le putea suferi. „Mă, omule, din cauza pornografiilor tale nu pot s-o pun pe Maica Domnului pe perete!”, zicea ea.
