Cum?
Dacă vreți să vă lăsați de fumat (sau să fumați și mai mult, mă rog, e o chestie de unghi!) citiți povestioara de mai jos!
După cum știm cu toții din legende, pe la începutul începuturilor, nemernicii de draci erau îngeri. Aveau aripi ample, erau durdulii, simpatici și ascultau cu toții de Marele și Bunul lor Stăpân: Dumnezeu- God.
Dar într-o zi, nu știm exact care, s-au aliniat stelele mai câș, iar unii dintre acești suavi și cuminți îngerași au început să-l invidieze pe Cel Sfânt. Ba că e mai frumos decât ei, ba că are părul mai lung și mai mătăsos, ba că deține cea mai mare putere, ba că…etc, etc. Invidie și ură.
Dumnezeu s-a supărat și i-a aruncat pe cei răi și îndărătnici direct în fundul pământului, mai precis în iad. I-a degradat din funcția de îngeri, iar ei s-au numit draci de atunci. Urâții și-au ales și un șef, pe Scaraoțchi, dracul dracilor, negru, bocciu și pus pe nenorociri și stricăciuni sufletești. Vade retro!
Într-o noapte, cocoțat pe un tron de mortăciuni împuțite, diavolul cel mare și-a dat cu gheara prin freza de catran și și-a chemat supușii într-o ședință fulger:
-Bă, canaliilor!, le-a zis el. Dacă nu-mi aduceți cât mai multe suflete de oameni, vă distrug, vă rup coarnele cu mâna, vă jupoi de vii, vă presar piper și boia de ardei iute pe răni.
Înfricoșați, dracii au pornit care încotro prin lume. Au adus mii de suflete în iad, de toate națiile și de toate religiile, spre marea bucurie a Întunecimii sale, Scaraoțchi, care nu-și mai încăpea în pielea de drac de mulțumire și mândrie. Numai unul, pe nume Nicornilă, n-a reușit să târască în beznă niciun creștin. N-au vrut să păcătuiască și basta!
Scaraoțchi, supărat, a dat ordin să fie bătut cu un bici de foc, dar înainte de asta i-a scuipat câteva vorbe:
-Mă dobitocule!! Toți ceilalți draci au reușit să-i facă pe oameni să păcătuiască, să-și înșele nevestele și invers, nevestele să-și batjocorească soții, copiii să-și omoare părinții, au reușit să facă cele mai groaznice nelegiuiri, plăcute sufletului meu beznos, numai tu nimic! Am să te pedepsesc pe măsură și dacă nici după asta nu-mi aduci acilea niște creștini, te fac praf și pulbere, m-ai auzit?! Te trag pe nas, degeneratule! Te fumez în pipă!
Nicornilă, îngrozit, a început să plângă sfâșâietor. Se tăvălea pe jos, dădea din craci, tremura din coada îmbârligată, se plesnea cu palmele pe față. A rupt inimile-n toți dracii prezenți la tristul eveniment, căci și dracii, cât erau ei de draci, tot au simțit un strop de compasiune pentru tovarășul lor mai tâmpit și mai dezorientat.
-Iartă-mă, Preapocitule, nu mă pedepsi!, cârâia el. Preabeznosul meu stăpân, n-am să mai fac! Data viitoare îți aduc un popă, îți aduc paișpe călugări, o să-i fac să păcătuiască întocmai cum ne-ai învățat tu! Jur pe coada mea!
-Data viitoare!, a urlat Preaîmpuțitul. Acum însă îți vei primi cafteala meritată.
Mă, și ți l-au bătut pe sărmanul Nicornilă, de zburau fulgii din el. Zbiera dracul ca din gură de șarpe, dar nici Scaraoschi nu fusese ales degeaba șef peste necurați. Știa el ce face!
Zis și făcut. După trei ore de chinuri, l-au lăsat pe Nicornilă să plece.
Și-a mers bietul drac, și-a tot mers, șchiopătând, stergându-și mucii diavolești și suspinând, până a dat de schitul unor călugări cinstiți și cu mare frică de Dumnezeu.
Atunci i-a venit o idee, că era plin de idei, al dracu`, mai ales după o asemenea papară mâncată recent. Nicornilă s-a dat de trei ori peste cap și s-a transformat într-un copilaș de țâță. S-a pitit în niște boscheți și a început să plângă. Călugării l-au auzit și l-au găsit imediat.
-Părinte Serapioane, al cui să fie copchilul aista?, a întrebat călugărul numărul unu.
-O fi al vreunei credincioase, a zis călugărul numărul doi. L-o fi uitat aici când a fost la slujbă.
Și l-au luat cu ei. L-au dus în chilii, l-au îmbărcat, i-au dat să mănânce, l-au tratat cu blândețe și respect. Pentru că nu l-a revendicat nimeni, l-au lăsat să trăiască acolo. Nicornilă creștea repede, era isteț foc, avea un glas de înger (ptiu, Doamne iartă-mă!) de se minunau toți călugării cât de frumos cânta el în timpul slujbei.
Când a împlinit zece ani, drăcușorul reușise să se bage pe sub pielea tuturor sfintelor fețe, până în inimile lor, care îl iubeau de nu mai puteau.
La un moment dat, a venit vremea să-i aducă pe toți călugării la Preabocciul șef, adică la Scaraoțchi, care îi trimitea semnale Morse prin gând: „Băbăiatule, i-ai făcut p-ăia să păcătuiască? Că după câte văd eu, te câștigă ei de partea lor și nu invers! Mi-i aduci în iad, sau vin eu după voi?!”
Românul are o vorbă înțeleaptă: „satana nu face mănăstiri!”, așa că Nicornilă a pus în aplicare un plan ambițios, demn de scenariștii de la Hollywood. Văzând că toți călugării îl prețuiesc și-l iubesc nespus, s-a gândit să-i păcălească și să-și bată joc de ei. Într-o noapte, a scris cu propria lui copită, aia dreaptă, o carte care, chipurile, venea direct de la Dumnezeu (i-a imitat slovele, semnătura, a falsificat ca un escroc până și ștampila divinității!). În ea era vorba despre călugări, îi îndemna să-și găsească femei, să se însoare, căci „un bărbat neînsurat e ca un pom neroditor, care nu e bun de nimica. Iar cel ce nu-și va căuta mireasă, acela afurisit va fi în vecii vecilor. Amin!”
Bun! După ce-a alcătuit „minunea”asta, a luat o prăjină lungă, s-a urcat pe acoperișul lăcașului, și a apus cartea pe crucea celui mai înalt turn. Mulțumit de trebușoara asta, s-a dus cuminte la culcare, nu înainte de a-și face „rugăciunea dracului”, plină de porcării, înjurături și anateme imposibil de reprodus.
A doua zi de dimineață, călugării au dau cu ochii de cartea aceea, care atârna de crucea bisericii.
