Carpeta. Păstrez în casă carpeta cu „Dansul spaniol”, pe care o am de dinainte de a mă naște. Au primit-o ai mei, ca dar de nuntă, în august 1967. Unii zic că e o „Tarantellă”, dar costumele personajelor sunt spaniole, mai degrabă. Am văzut că e și versiunea „Dans Spaniol”, Andaluzia, așa că, eu o voi numi „Dans spaniol”.
Am amintiri vechi cu ea, amintiri de la micul meu început de lume. O bebelușă de patru luni, care abia-și ținea căpățâna pe gâtișor, stă pe burtă, întinsă pe carpeta din catifea. Mi-au făcut și câteva fotografii atunci.
Când am deschis ochii mai bine către viață, pe la doi ani, și am început să înțeleg că eu sunt eu și părinții mei sunt părinții mei, minunea aceea, care pentru mine reprezenta o poveste adevărată, vie, era agățată pe peretele de deasupra patului în care dormeam cu ai mei. Atingeam cu pălmița catifeaua și cream imagini noi, personajele se mișcau, se strâmbau la mine sau îmi zâmbeau. Dacă le zgândăream și cu unghiuța ca un ghiocel, firele se înmuiau și îmi arătau inima lor închisă la culoare.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Știam locul fiecărei frunzulițe, apoi admiram pantofiorii dansatoarei, părul buclat, coronița ei, rochia, Doamne, ce mai rochie!, o vedeam cum se învârte special pentru mine, ca să nu mai plâng. Îmi venea în năsuc parfumul ei, ca un vânticel coborât din carpetă, mirosea dulce, a cataif și-a smochine, a curat și-a ceva tainic, lucru pe care nu reușeam, și nici acum n-o pot face, să-l deslușesc…
Pe la cinci ani, îmi cream povești cu spaniolii mei. Nu știam ce înseamnă „spaniol” (îl confundam cu staniol), dar credeam, cu mintea mea de fetiță, că asta ține doar de hainele cu care ești îmbrăcat. Logic, nu?
Eu eram convinsă că femeia din centrul imaginii este mama, iar cele două din dreapta o bârfesc, sunt rele, invidioase și, evident, mai urâte decât dansatoarea mea splendidă.
Tata era tipul care cântă la chitară, și bunică-mea de la Beilic era cea din fundal care stă în picioare lângă un scaun.
Muzica ce-mi cânta-n creieraș nu era nicidecum spaniolă, pentru că oricum habar nu aveam cum sună, ci era interpretată de Mihaela Mihai: „De-ai fi tu salcie la maaaaaal/ M-aș face râu la umbra taaaaaa!”.
Mama dansa, cânta, tata o acompania la chitară, iar eu „vedeam” și „auzeam” toate astea.
Personajele aveau reprezentanți în viața reală, cel care fuma pipă era unchi-miu, milițianul, ăla cu tamburina era tataia Săndulescu, cel care stă pe scaun, în profil, era nea Cristea, colegul de serviciu al tatei, iar fata din fundal, în spate, era Mițica, sora mai mică a mamei.
Odată am luat o sticluță de ojă și le-am mânjit fețele celor două coțohârle. M-a văzut tata la timp și a șters imediat. M-a certat, am bocit icnit, ascuns, apoi m-am gândit să-l pedepsesc, vopsindu-l bine de tot și pe cel care cânta la chitară.
În imaginația mea, personajele rele (cele două muieri din dreapta) voiau s-o bată pe mama. Atunci tata se ridica din carpetă, și le trăgea cu chitara în cap.
Ele țipau: „Ajutooor, chemați Milițiaaaa!”.
