Și cuvintele îmbătrânesc. Au momentele lor de tinerețe, de avânt și chiar de maximă popularitate, apoi ajung vârstnice, se pensionează și se retrag în liniște, între paginile dicționarelor. Însingurate. Așteptând ca, din când în când, să mai apară cineva, musafir rar și, tocmai de aceea, iubit, să le calce pragul, să le deslușească sensurile, să le mai întrebe de sănătate. Așa s-a întâmplat și cu verbul românesc „a pavoaza”. Extrem de vehiculat prin deceniile al șaptelea și al optulea ale secolului trecut, când sărbătorile și festivitățile comuniste de tot felul avea nevoie de stadioane împodobite cu steaguri, de săli decorate cu flori și portrete de ilegaliști și de alte asemenea marafeturi,”a pavoaza” a fost, la vremea lui, vedetă…
În acea dimineață din primăvara lui 1973, Rățușca intră în clasă, salută și puse catalogul pe catedră. Rățușca… așa o porecliseră fetele, elevele din anul V educatoare, cărora le era dirigintă. Când aflase care-i era numele secret, răsuflase ușurată. Ar fi putut să fie mult mai rău. Pe doamna Manta de română, o femeie mai în vârstă, extrem de agreabilă, care emana în toate un soi de noblețe aparte, un aer de casă bună în contrast dramatic cu câteva colege, tovarășe de nădejde, țoape încercând din greu să-și mascheze originile sănătoase, o botezaseră… Lady Baba.
„Da, Rățușca nu-i rău…”, gândise profesoara de pedagogie. Era mică de statură – spre minusculă, nu măsura în înălțime nici măcar un metru cincizeci – și avea, într-adevăr, mersul legănat. Diminutivul i se păruse de bun augur, un semn de afecțiune din partea „fetelor ei”.
– Dragele mele, vedeți că, peste două săptămâni, începe o nouă ediție a concursului „Cea mai frumoasă clasă”. Trebuie să punem mâna s-o pavoazăm ca la carte. Vă rog să vorbiți cu Tanti Florica să ia perdelele la spălat și să se ocupe de geamuri, să le facă oglindă, iar voi aranjați vitrina, că-i vraiște. Curățenie lună să fie! Și faceți ceva și cu scheletul ăla!, le spusese elevelor.
În fundul clasei, în picioare și rânjind, stătea, de câteva luni bune, Johnny. Așa-l știa toată școala, de când fusese adus în liceu, cu multe promoții în urmă, spre a sluji de material didactic la orele de anatomie. Nu inspira teamă – nu era real, oasele erau dintr-un soi de plastic – iar pentru dascăli și copii era o prezență familiară. Itinerat din sală-n laborator și din laborator înapoi în sală, după nevoile lecțiilor de biologie, scheletul nu incomodase, până acum, pe nimeni. Totuși, „Cea mai frumoasă clasă”, faza pe liceu, era o competiție serioasă, cel puțin în concepția directorului Popeciu, căruia corpul didactic îi spunea, pe ascuns, „Babacu'”.
