Să fi căutat în tot liceul și n-ai fi putut găsi două surori mai diferite decât Minișencele. Dacă le-ai fi întâlnit separat nici nu ți-ar fi trecut prin gând că-s de-o mamă și de-un tată sau că au crescut, amândouă, în aceleași condiții, hrănite, educate și dădăcite la fel.
La chip și statură, Nătășica se izbise străbunică-sii: bălaie și cârlionțată, cu o fețișoară angelică, un ten de porțelan și ochi mari, albaștri, era subțire s-o frângi cu o mână, dulce și înfiorător de toantă. N-aveai cum s-o treci cu vederea, căci alăturarea dintre înfățișarea de zânuță fragilă, zugrăvită în culori pastelate, și tembelismul aparte o făcea de neuitat. Era de-o prostie serenă, binevoitoare și solară, iar imbecilitățile pe care le enunța pe bandă rulantă (avea o colecție inepuizabilă de platitudini, asezonată cu perle de cultură gigant, pe care ți le puteai lesne imagina de mărimea oului de struț) te făceau să pricepi, la propriu și nemijlocit, ce înseamnă să-ți stea mintea-n loc.
Sentimentele profesorilor – de fapt, ale tuturor adulților – față de Natașa Minișan oscilau dramatic între duioșia stârnită atavic de frumusețea și gracilitatea ei, neverosimile ambele, și stupefacția pe care ți-o provoacă, întotdeauna, tâmpenia în exces, deloc conștientizată și etalată cu o suavă naturalețe. Expresia ei favorită era: „N-am înțeles”, însoțită mereu de întrebarea conexă: „Îmi puteți explica?”, iar numărul fenomenelor, situațiilor și cuvintelor pe care fetișoara nu le pricepea întrecea orice închipuire, nu numai pe cele modeste.
Soră-sa, cu un an mai mare, Minodora, era altă plămadă. Înaltă, ciolănoasă și slabă, brunetă pana corbului și cu ochelari de vedere, intimida prin aspectul cabalino-auster, dar și prin inteligența sclipitoare pe care nu făcea niciun efort s-o ascundă. Pe lângă mintea ascuțită și cuprinzătoare, natura o înzestrase cu o fantezie vie și o doză sănătoasă de umor – zi mai degrabă sarcasm – care-i însoțea aproape toate remarcile.
Dacă Nătășica alesese să se facă educatoare pentru că-i plăceau „copilașii mici și vacanța de vară”, după cum mărturisea uneori cu un zâmbet dezarmant, Minodora decisese să se dedice învățământului preșcolar „pentru că, dacă e să educi gândirea unui individ, trebuie să-l modelezi încă din primii ani de viață, cei mai importanți, ca să îmbunătățești specia umană”. Credea din tot sufletul în înaltele virtuți ale răbdării, perseverenței, strădaniei necurmate și în alte asemenea valori care pe soră-sa, preocupată exclusiv de haine, cosmeticale și romane de dragoste, o lăsau rece.
Creier de bibilică, Natașa trăia exclusiv pentru „rochițele” ei, citea cu nesaț cărți stupide, încredințată că întâmplările de-acolo sunt ” fix ca-n viață”, și aștepta să termine cât mai repede liceul, să lucreze într-o „grădiiiiniiiță drăăăguuuțăăă”, să se mărite cu Mirel, care o adora încă din primară, și să facă doi copii, de preferință gemeni.
Pe Minodora o bântuiau alte planuri. După absolvire, avea să dea admitere la facultate. Se visa profesoară de pedagogie, ca diriginta ei, Mia Tomescu, însă viza și-un doctorat. Poate, de ce nu, chiar o carieră academică…
Până atunci, mai aveau de tras amândouă. Bruneta se pregătea pentru bacalaureat, iar blonda Nătășica, educatoare practicantă la grupa mijlocie, pentru o iminentă lecție deschisă. În mod normal, o asemenea perspectivă ar fi avut de ce să-ți trimită fiori pe șira spinării. Urmau să fie de față greii liceului, în frunte cu directorul Popeciu, despre a cărui severitate circulau prin școală legende transmise din generație-n generație. Doar că mezina Minișan nu sesiza deloc gravitatea situației.
