Pe terasa cafenelei, la colțul de stradă din cer
departe de oricare apă vicleană
toamna și-a îmbărcat șalvarii castanii,
Se înfruptă lacom din bucata de soare
dulce și lipicioasă ca o baclava.
M-am așezat pe o așteptare de sare
mesele dispersate în unghiuri de lumină
prea multă, prea dureroasă,
unde cei fără chip își savurează cafeaua.
Le simt doar privirea din spatele umbrei
nisipul clipei l-a acoperit viața sub ultima sa ecluză.
Amintirile nu mai sunt ale mele
dar mă bântuie încă frisonul lor.
Jinduiesc la ceva care parcă a fost, dar nu va mai fi.
E prea grea povara apei și a istoriei.
Pe înserate, printre rădăcini contorsionate de lună
