O nuntă…
Cu restaurantul ne-a ajutat nașul. A scormonit el prin parohia lui, a sunat, a întrebat, s-a răstit și, în cele din urmă, a găsit o cârciumă, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
La prima vedere, și amețită de eveniment și stresată de tot ce mi se întâmplă dintr-odată (oare să-mi păstrez numele de fata? Sau să mă semnez Mateescu?!) mi s-a părut că e în regulă. Sala era luminoasă, destul de mare pentru câți invitați aveam noi, ba chiar mișto, în cazul nostru – și cu bani puțini și în ultima clipă-.
Am acceptat, răsuflând ușurați. În sufletul meu, însă, bâzâiam ca un copil care și-a rupt cu unghiuța coaja de pe bubă. Pregătirile astea de acum nu se potriveau cu visul meu de fată. Și dintr-odată mi s-a făcut frig.
Apoi a venit și ziua cea mare. Credeam că nu voi fi emoționată, mare lucru! un eveniment ca oricare altul. Iar eu, copilă bizară și obraznică, hârșită-n toate prostiile și trăind experiențe de neuitat alături de companii cât se poate de dubioase, aveam destulă tărie (îmi imaginam eu!) să țin piept și unei căsătorii. Dar…tremuram din toate încheieturile.
Așa de zăpăcită am fost, încât am uitat să mă pieptăn și să iau paharele pentru șampanie. În criză de timp, ca de obicei, ne-am aruncat în Suv-ul nostru de lux, de atunci (nenorocita aia de Papașa ’din 78, cu diverse îmbunătățiri) și, la a treia cheie, ne-am luat tălpășița: vrrrrrrum! Invitații deja ne așteptau, cu toții veseli, frumoși, parcă se căsătoreau ei în locul nostru. Chiar nu mă așteptam să vină așa de mulți și de …variați.
Tata, ras până la sânge și pus pe glume de electricieni, mama, frumoasă și din altă piesă, așa cum a fost ea mereu, Liviana, micuța Moți, prietena mea de-o viață, zisă și „7.63” pentru că s-a îmbătat așa de rău într-o seară, încât, dacă se uita la ceas vedea că e ora 7.63.
În fine, pupături cu buze ude, ț-ț-ț-ț-țî-uri de admirație: „mânca-o-ar mama dă frumoasă!” „Tiii, da’ ce bine mai miroși!” sau : „Fată, tu chiar te măriți azi!” și apoi, intrăm. Ne aranjăm cuminți, eu, dârdâind.
Dar, eu aveam o nevoie teribilă la WC (ca de obicei, în momente festive).
-Oare cât ține asta, că fac pipi pe mine rău de tot!?, îl întreb pe Răzvan, la rândul lui stresat și alb la față ca varul. Mă privește cu niște ochi, să spargi lemne cu ei:
-Iară? M-ai înnebunit cu pișarea ta! Ai făcut de 15 ori până acum! Ia mai lasă-mă în pace! Ține-te sau pișă-te pe tine! Unde vrei să pleci acum, când ne strigă să intrăm? Cu cine dracu’ mă însor eu?
Tac. Mai stau nițel, mai țăcăn din pantofiori, apoi iar îl zgândăr:
-Auzi? Nu poa’ să-mi țină Moți locu’? Până vin de la toaletă. Știe cineva că nu sunt eu? Fac pipi și mă întorc!
Viitorul meu soț e la capătul răbdării:
-Dacă nu te potolești, plec și te las aici singură, cu toată lumea!
În sfârșit, ofițerul stării civile, o cucoană, începe să citească, ne întreabă dacă vrem sau nu vrem, apoi semnăm. Poze: țac-pac, zâmbim (eu cu gândul la o budă, la o budișoară cât de mică!!!), felicitări, flori, bomboane, pișcoturi, șampanie…
Șampanie?
Ah! Am luat sticlele cu băutură, dar paharele nu.
-Cum n-aveți pahare?, ne întreabă nașa, uimită de asemenea prostie. Voi glumiți, nu?
Se face liniște în sala de cumetrii și paranghelii. Nu. Nu glumim. Chiar n-avem în ce pune șampania. Poate doar dacă poștim sticlele sau bem din palmă. Asta chiar că ar fi tare de tot!
Nașa, o doamnă plină de virtuți, ducând ditamai sticloiul la gură, apoi pasându-l mulțumită, după ce se șterge cu dosul palmei, miresei care își dă și pe piept oleacă. Vă puteați imagina scena? Haideți, că nu e greu!
Mama, săraca, salvează situația cum știe ea mai bine:
-Ei, lăsați, că bomboanele astea sunt cu lichior. Tot băutură se cheamă că e!
Ciocnim cu bomboane, ne prefacem că e bine și frumos… Hai noroc! Tata a balotat vreo 25 și deja e extrem de fericit. Râde întruna.
Acum secvențele din amintirea mea se desfășoară repede, repede, ca într-un film mut. Plecarea de la oficiul stării civile, casa, îmbrăcarea rochiei de mireasă, un strop de ruj, câteva poze, o bere, că-mi sfârâia gâtlejul de sete și…cam atât.
Hai la biserică! Singuri, că invitații au plecat și ei cu ce-au putut, care cu metroul, care cu RATB-ul care cu Taxiul sau parapanta.
Ne cununăm și religios, slavă Domnului, fără incidente, se termină totul și suntem în drum spre restaurant.
Se însera. Cerul, ca o tingire fumurie abia cositorită de un țigan vesel, îmi încerca umerii și articulațiile. „Aoleu, numai de n-ar ploua!”, zice mama îngrijorată, în timp ce-i trage o scatoalcă lui tata, care vrea s-o ciupească pe Liviana de pulpă. Cică glumă! Domnu’ Fodor se-nvinețește-curcan și lasă botul.
Măi, și odată se pornește o ploaie, din aia tip Bacovia, de-ți venea să-ți tai venele în lung, cu pila de unghii!
„Dani, Dani! Ți-am spus că, dacă mai mănânci direct din oală, o să-ți plouă la nuntă! Nu m-ai ascultat!”, zice mama ușor tristă.
Ete pârț! Și ce dacă plouă? E mai romantic.
Ajungem uzi. Stupoare! În curtea crâșmei, că avea și curte, mese înalte, „la varice” și mulți, foarte mulți mușterii. Ah, dar ce mușterii! Mamăăă! Acu’ ziceai c-au picat de la „universitatea” Poarta Albă. Mă priveau lacomi, unii fără dinți în gură, alții „șmenuiți”, tatuați și rupți la arcade în bătălii distinse, de cartier.
Am simțit un clește-n ceafă, dar m-am îmbărbătat singură: „Ce dracu’ poate fi mai rău și mai nasol ca asta?”
Intrăm. Era cald și bine! Ne uscăm suflând unul în gura altuia. Vine masa, apar băuturile, ne dezleagăm limbile și spiritele.
-Păi, finule, da’ noi nu dansăm, nu ascultăm o muzică de petrecere, ceva?, se lansează nașul în conversație, pocnind cu chef din degetele cu care face crucea la biserică.
Hiii! La asta chiar că nu m-am gândit.
-Tu ai adus ceva?, Un casetofon?, mă întreabă Răzvan înfrânt.
Îl privesc albastru:
– Ce ceva? Și de ce eu? Eu sunt mireasă, ai uitat?
Uitase. Uitase cu desăvârșire și de muzică.
-Gata, s-a zis cu nunta noastră, ne-am făcut de căcat!
Nu știu, însă, cum a apărut un casetofon albastru pe o măsuță. Un fel de râșniță. M-am bucurat și țuști, am fugit până la mașină, ca să iau tot ce găsesc prin bord: Cheloo necenzurat, Cleopatra Stratan, Ruslana, Metallica, Nirvana, Margareta Pâslaru și cântece vechi lăutărești cu Taraful Ionel Tudorache. Mai avea și nașul câte ceva, dar pe psalmi și cântece de rugăciune nu puteam să alcătuim o horă, nu?
Bag CD-ul cu cântece vechi lăutărești și… la dans! Ei, și mi se pune pe zis nea Ionel al meu „Ia guriță, ia și bea”, „Trei lămâi și trei gutui” sau „Foaie verde măr domnesc!” de se zguduiau lămpile-n tavan și farfuriile pe mese.
Muzica aluneca pe lângă haine și inimi. Invitații erau toți binedispuși. Chelneri n-avem. Ne serveau chiar patronii restaurantului și o femeie mică, grasă și roșie-n obraz, care chirăia la intervale dese, foarte bucuroasă, de ziceai că se mărita unica ei fiică. Săraca, tanti Nuța, cum a mai învârtoșat ea atmosfera cu țipetele ei: au, au au! hopa-hopa-hopa! Faza cea mai tare din tot filmul a fost că, pe lângă melodiile de petrecere, CD-ul avea și d-alea de jale, de înmormântare și de pârnaie, La Chilia-n port, Căpitane de județ sau Deschide gropare mormântu’. Dar tanti Nuța nu înțelegea cuvintele și-și imagina că la toate cântecele e nevoie de chiote specifice.
Și când zicea solistul: „Doamne, amară e durerea/ Dar grea e suferințaaa/gropare, deschide mormântu’, dă-mi drumu’ ca să ieees!…” ea adăuga fericită, bătând cu polonicul în tejghea: zi-așa, zi-așa, zi-așa, pârrrrr! chiiiiiiu! Uiuiu, uiuiu, uiuiu!
Invitații încinseseră o horă serioasă și râdeau de se rupeau, băteau cu pantofii în podea, iar gresia suna a doagă. Și când ajungea cântecul la: „…Doamne și-am fost la a mea nevastăăă, mă neică, nici doliu nu purtaseee!” cu toții erau în transă, cu ochii mijiți, adică, mamăăă, ce le mai plăcea!
Mușteriii de afară, din curte, (s-a gândit patronul că nu poate să închidă ditamai crâșma doar pentru o prăpădită de nuntă de ziariști de la Adevărul) ridicau paharele și fluierau ascuțit. Ușa era deschisă, ca să iasă fumul de țigară cu lacrimile mele. Și odată începe tărăgănat, un acordeon, „La Chilia-n port”, cântec vechi de pârnăiași, să muști din masă și să-ți spargi sticla în frunte de supărare, nu alta! Ăia de afară urlau fericiți: „Bine, măăăă! Bagă mare, băăă! Zi-le, băăă! Așa, așa, așa! Să trăiască mireasaaaaa!”
Nu știam ce să fac. Credeți-mă. Să plâng în hohote, să-mi ridic rochia mea frumoasă de zână și să o iau la fugă prin ploaie și printre bețivi sau să mă las purtată de val și să mă îmbăt mangă, așa cum îi stă bine unei mirese care se respectă?
Băi, frate! La nunta mea, iubita și mult visata mea nuntă, am dansat pe cântece de înmormântare și de pârnaie, iar invitații chirăiau și ei în cor, ațâțați de tanti Nuța, să-i dea Dumnezeu sănătate, printre blidele și cratițele ei.
A fost demențial! Taică-miu, avioane, Messerschmidt, abia se ținea pe picioare, făcea notă discordantă și dansa stil disco, dar mai trăgea și la chitară, așa cum fac rockerii când îi lovește damblaua.
-Daaaaniii, Daaaaniii, mă strigă el, ridicând sticla (paharele erau niște scârbe mici) da’ Metallica n-ai?”
Daaa, cum să nu! Păi, dacă-i bal, bal să fie! Mă întreb cum ar zbiera tanti Nuța pe ritmul de la „Seek and distroy”! Și cum ar dansa nașul, popa, de!
Ideea asta mă incită la culme, mă desprind din hora demențială și ling un pahar de otravă, lichior sau pipi de înger, nu mai știu. De curaj! Mă îmbăt rapid, pupilele mi se dilată machiavelic și încep să caut CD-ul, printre farfuriile cu sarmale, aveam un concert live „Master of Puppets”, din Seatle 1989. Nimeni nu mă putea opri să fac ce vreau din nunta mea! Yaaa! Mother Fucker! Hellooo, Bucharest!!
Să vă relatez mai departe? N-a durat mult, dar a fost ca un bungeejumping. Toată lumea a dansat de s-a crăcănat! Dar în horă. Bețivii din curte dădeau cu capetele-n mesele de tablă: dong, ding, dong!, tanti Nuța și-a văzut nestânjenită de chirăieli, a intrat și ea în joc, iar nașul și restul petrecăreților țopăiau, care cum nimerea. Nu știți ce-ați piedut!
Vocalul de la Metallica zicea: „Searching/ Seek and destroy/ Searching, /Seek and destroy, iar tanti Nuța adăuga subțire: „ș-așa, ș-așa, iiiiiiiii, Au, au, au!”
Așa da, nuntă! Nu m-a răpit nimeni. Poate ar fi făcut-o „băieții mei” de afară, ex-pârnăiașii, dar erau așa de beți, că n-au mai reușit. Am ținut-o-n cântece de jale, Ruslana și Metallica, pân’ la 1 noaptea, când sleiți de puteri și văzând dublu ne-am cărat pe la casele noastre.
La plecare, încă ploua fără milă de dantelele mele. Era frig și mirosea a ars aerul.
„Am făcut-o și p-asta!” mi-am zis suspinând, în timp ce-mi storceam de zoaie și bere poalele rochiței de zână, înghesuindu-mă tristă în Lada mea din ’78.
Textul integral, AICI!
Dana Fodor Mateescu
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc
