Dragoste?
Se spune că adevărata singurătate este incapacitatea de a o înțelege pe a altora. Nu-mi știam nici propria singurătate, nu mă interesa viața altora, nu eram un bărbat bine și cu atît mai puțin pot spune că mă dădeau banii afară din casă.
Realizam cu disperare cum trec zilele monoton, împărțite între serviciu și casă. Locuiam împreună cu ai mei, ocupînd o cămăruță în mansarda vilei în care stăteau ei și pentru că poposisem de-abia la maturitate în București, nu prea aveam un cerc de prieteni. Rîvneam ca tot omul la o întîlnire cu o fată, dar ce să fac pentru a atrage atenția cuiva? Pe deasupra mai eram și rușinos ca o fată mare, timiditate accentuată probabil și de practicarea în exces a unor obiceiuri proaste sub pătură, pe care le au tinerii în adolescență.
Aș fi putut să curtez o colegă de la muncă, dar pe cine să alegi mai întîi, între tanti Dorina, femeia de serviciu, de vreo 48 de ani, proaspăt întoarsă de la pîrnaie și tanti Ani, liftiera, ajunsă în pragul pensiei, și despre care unii ziceau că ar fi suferit de sifilis?
Atunci mi-a venit o idee pe care la vremea respectivă am considerat-o strălucită. Ce-ar fi să dau un anunț la matrimoniale care să sune cam așa: „Tînăr prezentabil, situație materială, etc. Doresc cunoștință cu o fată, în vederea unei prietenii trainice bazată pe…”
M-am gîndit că luînd banii pe concediu, în avans, voi putea să sucesc cu ei capul unei femei, timp de o săptămînă, apoi vom mai vedea.
Îmi spuneam că e imposibil ca ochii mei albaștri, tenul smead, firea aplecată spre poezie și sensibilitate să nu o prindă ca într-un laț pe cea cu care voi deveni prieten.
Bun! În ziua cînd a apărut anunțul, telefonul a sunat din sfert în sfert de oră. Tîmp de o săptămînă am conversat cu peste 200 de gagici. Desigur, unele voiau doar să facă mișto, iar altele, din start, păreau după voce și vocabular, neamuri proaste. Chioropance. M-am întîlnit cu cîteva dintre doritoarele de „tînăr prezentabil și situație”, dar am constatat cu amărăciune că numărul celor pe care le plăceam, fără ca ele să poată spune același lucru despre mine, era sensibil egal cu al celor nasoale, dar care ar fi vrut să fim împreună. Pierderea de timp era evidentă în ambele cazuri.
Seară de seară însă, primeam telefon de la o fată din Călărași, pe nume Cornelia. Ajunseserăm să discutăm zeci de minute despre cîte-n lună și în stele. N-aveam nici cea mai mică idee despre cum arată, însă reușise să mă înfierbînte bine și să-mi stîrnescă curiozitatea, încît îi realizasem un portret după inflexiunile vocale.
O vedeam în fumul de țigară, în farfuria cu ciorbă pusă de maică-mea pe masă, sau în oglinda de la baie cînd mă bărbieream… Mi-o imaginam înăltuță, subțirică, nici urîtă, dar nici din cale afară de frumoasă, ci numai bună pentru un tip ca mine. Chiar mă gîndeam la ea peste zi și de-abia așteptam să vină seara, să vorbim. Imediat după 11 telefonul suna. Deveniserăm ca un fel de cunoștințe vechi și aflam tot mai multe lucruri unul despre celălalt. Uneori ne alintam. De exemplu, ea îmi zicea „guriță”, iar eu o mîngîiam, „fluturașul meu”.
Așa au trecut vreo trei luni, o perioadă suficientă, în mod normal, pentru a se consolida o prietenie trainică. Lipsea un „amănunt”: nu ne văzuserăm niciodată. Credeam că sînt perfect edificat asupra aspectului ei fizic, pentru că în atîta timp de vorbărie mi se materializase pur și simplu în imaginație. Eram amorezat, gata!
Povesteam cunoscuților despre ea și îmi ziceam că aș putea să o recunosc dacă ar trece pe strada mea. Pe parcursul convorbirilor telefonice ajungeam, de multe ori, la intimități. Îmi spunea că atunci cînd ne vom întîlni ne vom săruta, fără să ne spunem nici un cuvînt. Puțin mai rămăsese să facem dragoste prin firul telefonului…
Între noi se putea vorbi deja de devotament și ne purtam grijă unul altuia. Încetul cu încetul se adunaseră cam toate elementele unei prietenii, era nedrept să nu ne vedem, pentru că, în fond, nu ne despărțeau mii de kilometri. Mai aflasem că are o situație bunicică, casa ei, chiar și o Dacie, însă nu lucrează nicăieri.
-Dar dacă ne vom căsători, am întrebat-o, din ce o să trăim?
-O să ne descurcăm, guriță, vom picta tablouri și apoi le vom vinde în piața Matache…
Într-o vineri seară am stabilit împreună să ne întîlnim chiar a doua zi.
-Nu îți face probleme, Cornelia, ai să rămîi la mine peste noapte, o să petrecem tot week-end-ul împreună.
-De abia aștept! zise ea gîtuită de emoție. Uite, ne vedem mîine la 10 dimineață în fața ieșirii de metrou de la Teatrul Național. Ca să mă recunoști, voi ține în mînă un disc. (vinil)
În primul rînd, îmi imaginam că vom face dragoste toată noaptea și, că în zilele ce vor urma, vom răzbuna lunile în care nu ne-am văzut. De abia am adormit în noaptea aceea și asta numai după ce am luat două pastile de Diazepam. Nerăbdarea îmi țîrîia în cap ca un ceas deșteptător.
A doua zi de dimineață m-am pus la patru ace și, cu 10 minute înainte de întîlnire, mă îndreptam țanțoș spre locul fixat. Am zărit-o încă de la mare distanță și nu-mi venea să cred ochilor. Doamne, Dumnezeule Mare, cu ce ți-oi fi greșit?! Era gigantică, domnule! Hipopotam cu rochie. Camion. Buldozer. T-34. Ce blestem! Cu un cap mai înaltă decît mine, un munte de șunci și grăsime, cu o expresie a forței întipărită pe mutră.
Purta o pălărie cît o farfurie zburătoare gata de decolare. Mi-a făcut semn cu discul, așa cum obișnuiesc polițiștii să facă cu bastonul, cînd vor să oprească o mașină. N-aveam cum să mă dau în lături, pentru că, de spaimă, aveam impresia că ființa aceea ocupă tot trotuarul. Aș fi putut să fug, dar era prea târziu… Și-a dat seama imediat că eu eram dobitocul cu care intenționa să-și facă o familie.
Nu ne-am sărutat, așa cum plănuiserăm, întrucît era evident că nu mă puteam cocoța la altitudinea respectivă, în plus ar fi rîs și lumea de noi.
Am plecat totuși împreună. Dinaintea noastră asfaltul parcă se crăpa, sau așa mi se părea mie, de groază. Vocea mi se gîtuise și tremurînd ca varga, păream un cotoi pricăjit pășind alături de o mîndrețe de Saint-Bernard. Cei cu care ne petreceam pe drum ne priveau cu ură.
Am urcat într-un autobuz și am ajuns, în cele din urmă, în Herăstrău. Ea, nădușise cumplit la subraț, chiar dacă eram spre sfîrșitul lui martie. Printre cusăturile rochiei uriașe, care abia se mai țineau, țîrîia transpirația. Tăceam amîndoi, uimiți fiecare de felul în care arată celălalt. De deasupra, capul său imens eclipsa soarele.
La un moment dat, m-a prins cu nădejde de mînă, ca pe un copil tîmpit, iar eu am avut impresia că simt mîna vînjoasă a lui nea Nelu, maistrul meu de la serviciu. Pînă la urmă zice gîfîind:
-N-ai vrea mai bine să mergem acasă la tine? Sînt cam obosită de atîta mers…
-Haide! I-am spus mamei mele să facă focul în cameră la mine, cînd am plecat.
Acestea au fost aproape singurele cuvinte pe care ni le-am adresat atunci. Cînd am ajuns pe strada unde locuiesc, cîinii au început să latre pe la porți ca ieșiți din minți, de parcă aș fi trecut cu o ursoaică de lanț prin fața lor. Doar al nostru a zbughit-o în fundul curții, tînguindu-se amarnic. Vila părinților mei are o sufragerie imensă. Cînd a intrat Cornelia pe ușă, spațiul părea că s-a diminuat simțitor. Ai mei n-au prea înțeles despre ce e vorba. În cele din urmă, am urcat în pod. Cămăruța mea era plină de fum de la godin, iar prietena mea ocupase cu trupul ei jumătate din încăpere.
M-a întrebat dacă o iubesc, pentru că, doar dacă această condiție este îndeplinită, va consimți… să se dezbrace. Sigur că o iubeam! Ce întrebare era asta?
La scurt timp, veșmintele ei au format o movilă în centrul camerei. Lipsită de rochia mare cît o zi de post și care o încorseta, părea de două ori mai corpolentă, cu sînii cît două televizoare.
-Știi, ai fi putut să fii chiar primul meu bărbat, pentru că nu am mai făcut dragoste decît o singură dată… Și am uitat cum se face.
Așadar, „mititica” nu mai era tocmai virgină, dar trebuia să fiu gingaș, că uitase procedura… Hmm!
Dorința de a face amor venea din inerție peste noi și, doar pentru simplul motiv că eu aveam 60 de kilograme, iar ea peste 150, nu era să ne lăsăm păgubași. Ce, eram fraieri?! Am închis ochii și m-am cățărat pe masa aceea de carne. Cel puțin patru arcuri ale recamierului meu amărît au cedat cu zgomot metalic printre șoapte și contorsionări ca la circ. Iubita mea își făcea conștiincios datoria, chiar dacă susținea că era novice în arta amorului.
Stăteam cu ochii închiși, în speranța că n-am să-i mai văd mutra, iar ea, Cornelușa, îmi cînta susurînd la ureche: „Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți” sau „URSS, noi sîntem prietene de două mii de secole…” , nu știu ce dracu` o apucase…
Vreo trei ore am smotocit-o încontinuu. După ce ne-am răcorit amândoi, și am fumat un pachet de Assos, m-am gândit că e cazul să se care la ea acasă, în Călărași. Gata! Am coborît la părinții mei și le-am explicat că sus este o persoană, pe care nu știu cum să o expediez.
-Lasă, mamă că se duce tăticu’ sus și îi spune el să plece. Stai aici!, m-a liniștit maică-mea.
Am urcat totuși la mine în cameră, unde o lăsasem și i-am spus că părinții mei nu acceptă să rămînă o fată străină peste noapte în casa noastră, atîta imp cît nu sîntem legitimi. Am fost crud, știu! A rămas perplexă. Nu-și credea urechilor. Ea știa că o iubesc.
Pînă să se desmeticescă și să mai zică ceva, am condus-o frumușel, cu un taxi, pînă în Piața Victoriei, la stația de metrou. Am plecat acasă rușinat de ceea ce făcusem.
După un timp, am primit o scrisoare rece de la Cornelia care condamna vehement atitudinea mea, faptul că profitasem de partea ei feminină, și am lăsat-o cu inima frântă. Pentru că, nu-i așa, sufletul contează, nu aspectul fizic!
De atunci am oroare de anunțuri la mica publicitate. Nici cînd mi-am pierdut buletinul nu l-am declarat nul. L-am dat dracu’, și am plătit amenda.
Răzvan Mateescu- 2000
Foto preluare internet
