Moș Costică era blând, bun, timid și cam melancolic din fire. „Dom’ Micula îi pita lu’ Dumnezo, am plâns toate când s-o pensionat, că mereu ne ținea partea. Ne lăsa să mai lipsim din timpul programului, că ne știa femei cu copii, cu năcazuri, cu casă grea pe cap. <<Plecați, fetelor, da’ nu toate odată, că se prind ăștia și să vezi scandal. Ș-aveț’ grijă să ieșiți pă ușa din dos, să nu vă vadă. Du-te-acum, că știu că ți-i bolnav Reluțu, dă-i o zupă caldă dă găină, să se mai întremeze, și stai cu el, micuțu’, c-o fi tânjind și el după mă-sa… Dacă-i ceva, te-acopăr io>>, așa zicea. Drăguț om!”.
Așa și-l amintea Emilia și așa-l pomenea ori de câte ori venea vorba, trecându-și dosul palmei grăsulii peste fruntea albă și îngustă.
Pentru Lola, același fost coleg și vecin reprezenta altceva: culmea încetinelii. Nu se grăbise niciodată, nu știa ce-i aia. Era cu timp. Rămăsese de pomină o farsă pe care ea însăși i-o făcuse, pe când erau amândoi mai tinerei. Ținuse morțiș să-l vadă pe mocăit agitându-se, măcar puțin, de teamă c-o să întârzie la slujbă. Îi ieșise premeditat în cale, la ora la care, de obicei, Costică trecea agale pe stradă, îndreptându-se spre „servici”. Pleca din vreme, cât s-ajungă cu cel puțin un sfert de oră înaintea începerii programului, că n-avea el chef de discuții și nici nu era chiulangiu din fire. Treaba-i treabă.
„Servus, Lola! Azi ești de după-masă?”, o salutase el, ridicându-și galant pălăria. „Servus, da! Da’ cu tine ce-i, ai pățit ceva?” „Nu, de ce?” „Păi ai întârziat la lucru, aia-i! Ce, nu știi că-i un sfert cătă opt?” „Doamne feri-mă, câât?”.
N-avea ceas domnul Micula. Vecina îi arătase ostentativ cadranul micului Chaika pe care-l purta la încheietură, cu ora modificată din vreme. Mijind ochii, omul se încredințase de adevărul spuselor ei. Trebuia să fie la lucru deja de… 60 de minute.
Degeaba a așteptat Lola să vadă vreo urmă de panică pe chipul flegmaticului Costică sau, cum anticipase cu deliciu, să se poată amuza văzându-l cum o ia la sănătoasa.
„Nimica, mă, nimica! Și-o scuturat tacticos piepții paltonului, măcar că, la cât era el de pedant, nu avea niciodată nicio scamă și-o pornit vitejește mai departe, în pasul melcului, netulburat!”, avea să povestească Lola, peste timp, tuturor celor care aveau răbdare s-o asculte.
Râdea gros, de fiecare dată, iar dacă se nimerea să fie prin preajmă și Floriana, doamna Micula, hohotele se întețeau de fiecare dată, deși istorioara în sine era deja răs-știută. La fel era și replica invariabilă a consoartei victimei: „Ăsta-i bărbată-miu, și bețiv, și mototol!”.
E-adevărat, lui Costică îi plăcea paharul. Cât a fost în câmpul muncii, se îmbăta, cu conștiinciozitate, bimensual: la avans și la lichidare. Cu colegii, la birtul din cartier. Mai încolo, doar odată pe lună: în ziua de pensie. Acasă, împreună cu prietenul lui bun, Jean. Cheful în doi se încheia de fiecare dată la fel. Micula cânta cu patos „Ș-am să ce prind/Să ce bat/Cu scândura dă la pat/Să cunoșci că mi-s bărbat”, cât să-l audă nevastă-sa din bucătărie și să priceapă aluzia, chit că nu ridicase niciodată mâna asupra ei, în mai bine de 30 de ani de căsnicie.
Pe Jenică, holtei bătrân, îl știai că-i pleasnă când începea, cu lacrimi în ochi, să-și jelească singurătatea: „Pe mine nime’ nu mă iubește, numa’ Milu mă iubește!”, Milu fiind motanul proprietate personală.
„No, Jenicule, cătă cas’ și culcă-te, că i-o fi dor de tine lu’ Milu! Lasă-mă în fras pă mine cu bețâcu’ meu, că nu-l mai satură Dumnezo de pălincă „.
A doua zi, mahmur, Costică își mânca papara de la Floriana și, deși treaz-lumină până la pensia viitoare, continua să încaseze zilnic, cu stoicism, ironii nimicitoare legate de alcoolismul lui fără leac, culminând, întotdeauna, cu povestea spălătoarei.
Cu niște ani înainte, când îi întârziase omul la birt și n-ajunsese la cină, Floriana se gândise să i-o coacă și să-l lase nemâncat. Băgase-n credenț oala cu sarmale și castronul cu ciorbă, deja răcite, încuiase totul și lăsase pe masă doar pita. Pe aragaz trona însă cratița în care clătise farfuriile, plină cu apă unsuroasă. Spălătoarea – o cârpiță rostuită dintr-un cearșaf rupt, căci bureți de vase nu se găseau pe-atunci – rămăsese scufundată și ea în lichidul deasupra căruia pluteau cotoare de roșie, coji de ceapă și bule de grăsime gălbuie. Gospodina stinsese frumușel lumina în bucătărie și se dusese în odaia bună, la somn, nu fără să-l mai suduie odată, printre dinți, pe bețivanul ei de soț.
Cert e că, ajuns acasă la ore mici, pe întuneric, cherchelit bine și rupt de foame, Costică s-a pus la ceea ce credea el a fi o binemeritată cină târzie. Dimineața, cu creierii încă împâcliți de alcool, a ținut, totuși, să fie politicos cu nevasta și să-i trântească unul dintre obișnuitele lui complimente casnice, ca s-o îmbune.
„Tu să mă ierți, dragă, m-am cam întrecut asară cu beutura. Să știi că mi-o plăcut ciorba, o fo’ bună și grasă cum îmi place mie, numa’ carnea dân ea ce-o fost mai ațoasă, așa, că tare greu s-o dus în jos pă gât”, spusese capul familiei. Fără să-i răspundă, Floriana se strecurase în bucătărie. În ajun gătise zamă de fasole verde, de post, și oricum și aia era sub cheie, în dulap. Reveni sufocându-se de râs: „Omuleee, mi-ai mâncat spălătoarea și apa de pe vase!”.
Ani în șir, când Moș Costică, după vizita factorului care-i aducea pensia, se ducea să-și ia băutură și să bată și pe la ușa lui Jean, să-l poftească la una mică, nevastă-sa l-a însoțit, rânjind cu subânțeles, până la poartă: „Zi tu, minune, iar ți s-o făcut de-o bucată bună de cărnicuță ațoasă? Că-ți gătesc una mintenaș!”.
CODRINA TOMOV
