De când îl cunoscuse pe Sorel, Carolina credea că, în sfârșit, răsărise soarele și pe strada ei. La 48 de ani împliniți, se considera îndreptățită să mai spere că o să-și refacă viața lângă un om pe gustul ei.
De ce nu? Nu mai era tânără, dar nici tocmai bătrână, nu încă, fie-sa, Andrada, era la casa ei, măritată în State, iar cei opt ani de singurătate de după divorț îi erau deja prea de-ajuns.
Sorel… I-l prezentase o fostă colegă de cancelarie – Carolina era învățătoare la o școală de cartier – și primele impresii, acelea care, zice-se, nu dau greș niciodată – fuseseră mai mult decât favorabile. Doar prenumele i se păruse caraghios (detesta visceral „diminutivuțele”, mai ales pe cele onomastice) dar și asta numai până când aflase că maică-sa îl născuse târziu, aproape quinquagenară, și că-l botezase așa fiindcă era micul soare menit să-i lumineze toamna existenței.
Îi angajase doică să-l alăpteze până la șase anișori, îl îngrijise ca pe-un odor de preț și-l adorase până-n ultima clipă. O istorie înduioșătoare, până la urmă… Și, dacă stăm s-o spunem pe-a dreaptă, nu numele partenerului contează. Pe când era domnișoară în ultimul an de liceu, Carolina făcuse o pasiune nebună pentru Niccolo Sabata. Așa-l chema pe băiat, rodul relației dintre o Violetă autohtonă și un italian neserios, în trecere prin România ca impresar al unei trupe din Milano invitate la un festival muzical de pe litoral. Doar că, deși frumos ca un gondolier, cu ochi mari, albaștri și înstelați, păr negru și des, numai inele, și niște dinți perlați nemaipomeniți, Niccolo n-avea, din păcate, nici talentul vreunui Paganini, nici geniul lui Machiavelli. Dimpotrivă, era de o suficiență incredibilă și de-o enciclopedică incultură. Rămăsese faimos în cercul lor de prieteni momentul în care, auzind-o pe Savi povestind ceva despre o premoniție, Niccolo întrebase candid „Ce-i aia?”.
Cineva îi replicase, hâtru, pe un ton a cărui condescendență ar fi fost imposibil de reprodus: „O pre-sâm-țâ-re, Niculică taică, o presâmțâre!”.
Evident, toți râseseră în hohote, și, pentru o vreme, nimeni din gașcă nu mai avusese presentimente, ci numai… presâmțâri, pomenite întotdeauna cu apropo.
La fel de memorabilă a fost constatarea aceluiași Niccolo, cu prilejul unui concert la care Carolina îl însoțise. Se cânta o piesă într-adevăr frumoasă, plină de sensibilitate. Pe la jumătatea acesteia, transportat și cu ochii lucind de emoție, tânărul îi arătase că i se făcuse pielea de găină. „M-am oripilat!”, îi explicase, folosind anapoda termenul care, în mintea lui minusculă, stătea în același sertar cu… piloerecția.
Pe de altă parte, celălalt, fostul ei soț, nu era prost deloc. Când făcuseră cunoștință, îi sărutase mâna și se prezentase, folosindu-se din plin de vocea baritonală, bine pozată. „Io-an Vernea, încântat!”. O vrăjise, pur și simplu, acel „Ioan” rostit rotund, cu vocalele accentuate. Va să zică nu Ion, Ionuț, Ionel, Nuțu sau alte asemenea, ci Ioan. Ioan Vernea. Nume boieresc. „Carolina Vernea” avea o rezonanță reușită, de personaj feminin din literatura interbelică, iar tânărul om de afaceri era înstărit, stilat și n-arăta rău.
Abia după cununie avea să realizeze fosta domnișoară Chifan că bărbată-su era departe de a fi vreun os domnesc. De o politețe bine lustruită în societate, în intimitatea căminului se dovedea grobian peste măsură. Râgâia, pârțâia fără jenă în fața nevestei, înjura ca la ușa cortului, slobod la jigniri și invective, era tiranic și, în plus, obsedat până la manie de ordine și curățenie, sarcini ce cădeau, desigur, în cârca nevestei.
După câțiva ani de mariaj, Carolina aflase și că, în mahalaua din Pașcani unde se născuse, „Io-an” era cunoscut ca Oană… Îl suportase 20 de ani și tot el o părăsise. La 40 de ani, vârsta critică, i s-au aprins călcâiele după o jună șoldană cu ochelari „fund de borcan”, absolventă a opt clase, al cărei unic merit era că-l privea cu o nețărmurită admirație, declarând în fața oricui că „iubi” al ei e „bisnisman și cu studii”. Ceea ce, până la urmă, era adevărat. Vernea se înscrisese, la maturitate, la „Spiru Haret”, secția Management.
Sorel… ei bine, Sorel era altă plămadă. „Sorel Nestor, economist”. De statură medie, subțirel, cu o figură distinsă, spiritualizată, o cucerise din prima cu acea timiditate a lui și cu manierele impecabile, de data aceasta netrucate. Venea la întâlnire îmbrăcat întotdeauna corect, la costum, îi aducea mereu flori, îi întindea mâna s-o ajute să coboare din taxi și-i trăgea scaunul la restaurant. Se vedea cât-colo că biata maică-sa îl educase cum trebuie. Numai o femeie cu scaun la cap era capabilă să crească un cavaler adevărat… În plus, avea preocupări intelectuale, umor și conversație, era pasionat, ca și ea, de literatură, client fidel al librăriilor, cinefil înverșunat.
Când nu cinau împreună într-un local, musai unul cu ștaif și atmosferă, nu birt de gară, făceau plimbări lungi prin parcuri, se duceau la lansări de carte sau la film. Și el, ca și ea, se dădea în vânt după drame bine realizate. Sorel o familiarizase, bunăoară, cu capodoperele lui Almodovar… La fel ca ea, detesta peliculele de acțiune, superficialități create pe bandă rulantă, numai pentru succesul de casă. Mă rog, Carolina aprecia și thrillerele, dar, după doar trei luni de idilă, încă nu se încumetase să i-o mărturisească. Totuși, Sorel avea și micile lui ciudățenii. N-o sărutase încă – decât pe obraz, de fiecare dată când se vedeau sau se despărțeau – , refuzase politicos să urce până la ea, pentru tradiționalul „ultim pahar de vin”, i se adresa cel mai adesea cu „scumpă doamnă Vernea” sau, în momentele de maximă efuziune sentimentală, cu „încântătoare Carolina”.
De cele mai multe ori, asta o făcea să se simtă ca o prințesă, iar faptul că omul nu se grăbise s-o aibă la așternut o măgulea. „Domn, nu gorilă nesătulă”, își zicea ea.
Când o părăsea temporar încrederea în farmecele ei feminine, gândea altfel. „Totuși, suntem amândoi maturi și liberi, știe bine că-s divorțată… Numai de n-ar avea, Doamne ferește, vreo neputință trupească ori sufletească…” Prin prima, învățătoarea înțelegea impotență, iar prin a doua tot asta, însă de natură psihologică.
Se interesase discret despre trecutul curtezanului și oftase ușurată aflând că fusese căsătorit în tinerețe. Nevastă-sa, probabil vreo zbanghie căreia i s-a urât cu binele, fugise cu un acordeonist…
În sfârșit, omul o poftise la el acasă. „În seara asta, la opt, prietenă iubită…” Carolina trepida de nerăbdare. Se pregătise îndelung. Făcuse o baie relaxantă, cu multă spumă, își întinsese părul blond cu placa, se machiase cu artă și-și pusese rochia cea nouă care-i venea atât de bine. Se parfumase cu Chanel no.5 – avea o sticluță păstrată numai pentru ocazii – și-și luase un set de lenjerie Triumph, de culoarea piersicii, cu vreun sfert din salariu.
În poșeta modernă, încăpătoare, îndesase o trusă cu pasta și periuța de dinți, fardurile și o cămășuță de noapte adorabilă, roz prăfuit, dantelată și sexy. Se privi în oglindă, din față și din profil, și decise că n-are ce să nu meargă bine. Arăta corespunzător. „O femeie matură, apetisantă, îngrijită… Viitoarea doamnă Carolina Nestor”, gândi. Apoi încuie ușa apartamentului și coborî.
Sorel o primi fericit, îmbujorat și cu acea delicioasă sfială a lui și o pofti, mai întâi, la masă. O adevărată cină romantică în doi, exact cum își visase… Mâncară, băură o excelentă șampanie rose, ascultară muzică în surdină, la lumina lumânărilor. Ca de obicei, conversația fu minunată. Spre miezul nopții, o rugă să-l scuze, că se duce să se facă comod, și-i spuse c-o așteaptă dincolo, în dormitor.
Inima Carolinei bătea cu putere. „După toți acești ani… sper să nu fiu nici prea emoționată, nici chiar stângace, că ar fi jenant…” Își făcu curaj și intră, aruncând privirea spre patul lat, din lemn scump. Era gol! Ochii i se opriră într-un colț al odăii. Apoi i se măriră de stupoare: Sorel stătea întins într-un… cărucior de bebeluș, făcut, la comandă pesemne, pentru dimensiunile unui adult. Cu o bonețică bleu-ciel pe cap, acoperit cu o pătură pufoasă cu ursuleți, se uita la ea fix, cu o expresie de beatitudine tâmpă pe chip. „Te rog, frumoasă Carolina, leagănă-mă puțin, te roog…”
Interzisă, femeia se execută. Într-o fracțiune de secundă îi trecură prin cap toate scenariile posibile cu violatori, sadici perverși și criminali în serie care-și decapitează și mănâncă victimele. Cu inima cât un purice, se apucă să zgâlțâie ritmic de mânerul căruțului, incapabilă să scoată un sunet, în vreme ce Sorel, în extaz, molfăia dintr-un biberon pe care-l scosese de sub perna împodobită cu volane crețe.
Cât durase, în total, toată această scenă halucinantă, Carolina n-avea să știe niciodată. Poate cinci minute, poate un sfert de ceas, poate o oră… Cert e că, atunci când beneficiarul serviciilor oferite de ea hotărâse că-i e de-ajuns, sărise sprinten din landou și-i dăduse… 25 de lei.
„Poftim, scumpă doamnă Vernea, poftim! Și să mai vii… Așa-i că mai vii?”
Scăpase fugind din casa dementului. Har Domnului, nici o ușă nu era încuiată. Ajunsă acasă, își făcuse un ceai, îl băuse cu două pastile de Extraveral și dormise dusă. Dimineața, văzuse pe noptieră, mototolite, cele două bancnote de zece lei și pe cea de cinci.
Peste ani, de fiecare dată când își amintea episodul, Carolinei îi trecea prin cap același refren. „Dumnezeule, ce psihopat… Sorel, soarele mă-tii de nebun…” Păi da, trebuia să-și fi dat seama că nu-i a bună să te cheme Sorel.
Uneori regreta că-l respinsese pe Vasile, administratorul școlii. Îi displăcuseră fața lui lată și stacojie, de țăran, ochii mici, porcini, și părul rar, roșcăliu. N-o impresionase pozitiv nici abordarea lui, prea directă pentru gusturile ei. „Coană Carolino”, îi zisese, „acum, că s-a dus mămica, Dumnezeu s-o odihnească, am rămas singur pe lume și vreau să mă-nsor. Casă am, mașină am, ceva avere ar fi… M-am gândit la dumneata, că ești damă bine și cumsecade. Ce zici, batem palma?” Pe șleau, fără farafastâcuri, floricele și ocolișuri. Îl pusese, sarcastică, la punct, fără drept de apel, că nici chiar așa să pui problema, ca la târgul de vite.
„Vasile… oare ce-o mai fi făcând Vasile? Cam tont el, dar de bază. Iar <<Carolina Dodoașcă>> nici n-ar fi sunat chiar așa rău. Nume neaoș, românesc…” Căscă și se ridică anevoie – o cam țineau șalele – să pună de-o cafea țeapănă. Una cu mult rom.
Autor: CODRINA DIANA TOMOV
