Lui Radu
Ea a trecut de multe ori pe lângă el, dar niciodată nu l-a atins cu un deget, cu o sărutare. Îl privea mirată, cu ochii ăia maaaari și negri, dar n-o interesa. Nu era timpul.
L-a speriat puțin, în tinerețe, i-a simțit parfumul funest, dulceag-paralizant, de fiecare dată când mergea pe marginea prăpastiei râzând cu gura până la urechi, nepăsător, puternic, unic și irepetabil. Era frumos, cu spatele drept, lumea întreagă se așternea ca o plapumă verde în fața lui.
Inima? Motor Diesel de Mercedes. Bătea ca unsă. Și iubea ca un taifun. Nu-i scăpa nimic. Era fericit și sigur în pantofii lui de piele întoarsă.
Apoi, într-un an, s-a pomenit cu ea acasă, peste el.
-Ce vrei??
-Pe tine!
-Ha! Ha! Ha! Pe mine? Nu se poate!
Mama lui era în bucătărie, făcea niște clătite.
-Cine e, puiule? l-a întrebat în timp ce desfăcea borcanul cu dulceață de cireșe amare.
-Nu e nimeni, nu e nimeni…
Dar era!
Întâi a smuls-o pe mamă-sa. I-a luat-o, și a chinuit-o luni de zile. Mama care l-a mângâiat mereu, care-i zicea să se așeze la casa lui, care-l ocrotea și-l iubea feroce, mama care-i alina durerea, care-i lega rănile și înndoda șireturile când era mic. Mama…