Poveste inventată de Andrei Mateescu pe la patru ani, și scrisă de mine. 🙂
Mama Domnului stătea, într-o seară, la ea acasă. Afară bătea vântul, ploua și era frig.
Mama Domnului avea mai multe nume. Uneori i se spunea Fecioara Maria, alteori Preacurata sau Maica Domnului.
Ea făcuse focul în sobă, dar lui Dumnezeu (Iisus, n.m. ), care era mic-mic, îi înghețaseră piciorușele și cam răcise, tușea, avea febră. Atunci, mama l-a rugat pe motănelul lor, care se numea Sorel și era galben cu alb, să îl încălzească la tălpițe pe micul Dumnezeu, până face ea un ceai de zmeură. Pe vremea aia nu se găsea Nurofen.
Motanul a ascultat-o, că era d-ăla cuminte, nu zgâria, nu se urca pe mese, ca Berlioz al meu, și nu fura mâncare. Dumnezeu râdea, era așa de drăgălaș, mai tușea, sărăcuțul, iar mai rădea, se juca. Avea o mașinuță din lemn cu rotițe, i-o făcuse tatăl lui la serviciu, dar n-o strica, pentru că era foarte deștept. Știa mai multe limbi străine, știa și să scrie cu litere de tipar, așa ca mine. Și a strigat-o pe Mama lui:
-Mămico, de ce nu-mi faci niște șosete?
-Din ce? Că suntem săraci și nu avem ață, i-a spus Fecioara Maria.
Micul Dumnezeu s-a întristat, dar n-a plâns.
