La primele ore ale dimineții, sau mai încolo, când soarele își dă tricoul jos de pe el și rămâne-n țâțele goale, prin cartierele marginașe ale Bucureștiului cârâie un refren pe care-l știm cu toții din copilărie: „Fiaaare veechi cuumpăăăr, fiaaree looom”.
Glasurile „antreprenorilor”, cocoțați pe capra căruței, sunt tânguitoare. Teleguțele sărăcăcioase, trase de cai slăbănogi, dar împopoțonați cu funde roșii, să nu care cumva să fie deochiați, abia se mișcă. Conform unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului București, întărită prin decizii ale consiliilor locale, accesul căruțelor pe șoselele din capitală este cu desăvârșire interzis. Cei prinși încălcând această regulă sunt sanctionați, atât de politiști, cât și de autoritățile locale, cu amenzi și confiscarea atelajelor. Dar nu e niciun bai, unii dintre ei s-au modernizat cumpărându-și Dacii-papuc, obligați fiind de legea care le confiscă mârțoaga, capacele de canal ciordite și atelajul.
„Fiaaaree cuumpăăăr, fiaareee loom”. Glasurile țigăncilor tinerele, ce seamănă uneori cu La Toya Jackson, alteori cu Amy Winhouse, ne rămân mult timp în memoria auditivă.
Șoseaua Olteniței, spre Big Berceni, pe la prânz. Aerul pare încleiat. Un atelaj, tras cu greu de un cal, transportă o Dacie întreagă care se bălăngăne pe un computer stricat. Căruța încurcă traficul, băgându-i în boală pe șoferii din spate, care claxonează în disperare. Calul, obișnuit cu gălăgia, merge încet, de parcă e programat la pas mărunt. Abia după o jumătate de oră de chin, șoferii reușesc să depășească teleguța. O imagine obișnuită din Bucureștiul începutului de secol 21.
Norocoșii care au Dacii-papuc reușesc să care tot ce aruncă locatarii: mobilă veche, mașini de spălat, calorifere, instalații sanitare, ba chiar carcase de autoturisme părăsite.
Foarte mulți bucureșteni se plâng că indivizii care se plimbă pe stradă și cerșesc în gura mare fiare vechi sunt aceiași care fură noaptea din curți sau scările de bloc. Dacă locatarii sunt neatenți, rămân fără clanță la ușă și grătarul de șters picioarele din fața scării, că-i de fier. „Ăștia pun mâna pe orice, zice un pensionar din cartierul Chibrit. Au rupt gardul de fier forjat din fața blocului și l-au luat. Eu am prins-o pe una, cu fuste multe, care se căznea să taie o țeavă de la gaze, noroc că am țipat la ea. Vă dați seama ce nenorocire se putea întâmpla?! Au furat toate capacele de la canale, ia priviți! Pe gazonul cu flori sunt niște canale. Pe toate le-au luat.”
Un alt pensionar care locuiește la casă, în aceeași zonă, a făcut reclamație de mai multe ori la secția de Poliție, pentru că niște indivizi care chipurile cumpărau fier, i-au desfăcut toate burlanele, le-au încărcat într-o Dacia-papuc și duși au fost. „Mi-e frică să mai stau în casă, mărturisește bătrânul. M-au amenințat că mă omoară, sunt ca mafioții din filme. La început m-au mințit că vor să-mi pună niște burlane noi, că alea ale mele erau ruginite. I-am crezut, dar mai mult de teamă, că stau singur. Le-au dat jos pe toate și așa am rămas. Fără burlane. Mi-au zis că degeaba îi reclam la poliție, că ei au prieteni peste tot și nu le face nimeni, nimic. Dealtfel, îi văd mereu prin cartier, cum cară fier și tot felul de cioroboiae. Nu le zice nimeni nimic.”
Două pirande simpatice și-un flăcău subțirel zbierau, deunăzi, (2001) ca din gură de șarpe după fier vechi, prin fața Bibliotecii Centrale Universitare. Din când în când, mai trăgeau de câte o clanță, de niște țevi ce se iveau dintre garduri, ori probau canalele să vadă dacă se pot lua pe sus. Cu sacii în spinare, „fierarii” au ajuns pe Bd. Magheru, apoi pe C.A Rosetti, unde îi așteptau două Dacii-papuc înțesate cu țevi, calorifere, cărucioare pentru copii și tingiri găurite. Era ora prânzului. Una dintre femei a întins masa direct pe capota uneia dintre mașini: niște salam, pâine, un castravete și ceapă spartă cu pumnul. Au halit cu toții, mulțumiți și nederanjați de nimeni. La sfârșit au aruncat resturile pe jos și-au pornit veseli la drum. Bine mai e să trăiești la București!
Dana Fodor Mateescu -2001
