Criza economică care a lovit aprig marile firme i-a acroșat și pe micii particulari. Le-a înfipt un cuțit în spate. Aceștia au fost nevoiți să tragă obloanele, unul câte unul, și să se reorienteze, în cel mai bun caz. Taxele și impozitele, mult prea mari, lipsa clienților, care, în majoritatea lor, preferă marile centre comerciale, sunt doar câteva dintre coșmarurile pe care le trăiesc meseriașii.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Ceasornicarii, cizmarii, sifonarii, electricienii, cei care repară frigiderele, televizoarele și aspiratoarele, instrumentele muzicale sau păpușile, meserii din care oamenii au câștigat, pe vremuri, o bucată de pâine pentru familiile lor, sunt în comă, acum, trag să moară. Ceasornicăriile au dispărut și ele, ca tramvaiul cu cai din București. Totuși, câteva tot se mai găsesc prin cartierele vechi ale orașului. Cele care au rămas miros a muzeu și a anii 30. Timpul le va mătura, probabil și pe acestea. În locul dughenei, unde meșterul stătea altădată aplecat ore în șir deasupra unui complicat mecanism, cu o lupă la ochi, vor apărea bănci, case de pariuri sportive, farmacii sau „șaurmării”. Au mai mare căutare!
Pe strada Parâng, din sectorul 1, descopăr, însă, o minune de ceasornicărie. Vremea picură altfel aici. Un mic atelier, bătrân ca și cartierul, are ușa închisă, dar parcă e viu, mai respiră încă, speră să-i ciocăne cineva la geam. Orologii de toate dimensiunile și din toate epocile posibile sunt aranjate ca niște medalii pe pereți. Vine și ceasornicarul, încet, ticăit. Aștepta în grădină, să vină poștașul cu pensia.
Omul repară ceasuri din 1932! Avea 14 ani când lucra ca ucenic. Ar mai repara el și acum, dar nu-i mai bate nimeni la poartă. „Lumea nu mai e ca altădată, zice, clipind doi ochi albaștri, nespus de triști. Meseria mea nici nu cred că mai există. O să moară odată cu mine, cu noi, cei care am făcut asta o viață întreagă. Azi mai sunt ucenici ceasornicari? Școli? La ce ar trebui? Acum omul aruncă ceasul la gunoi și-și ia altul. E o altă lume. Pe vremea mea totul era altfel și e firesc. Oamenii era mai paroliști, mai cinstiți și chiar fizic mai frumoși.”
La cinci minute de Piața Chibrit, răsare dintre niște case bătrâne, un atelier de cizmărie și reparații. Dugheana e botezată cu fală: Eumar Art lux SRL. Proprietarul afacerii, nea Eugen, e înăuntru. Pilește profesionist, și cu chef de muncă, un flec. Sbârr, sbârr sbârrrr, sar în sus bucăți de cauciuc și, în micul atelier, cât o cutie mai mare de cizme, aerul pe care îl respirăm e îmbibat cu aromă de tei și de ciubotă veche. Lângă noi, o mașină de cusut Singer, de la 1880, așteaptă să fie pusă la treabă.
La un radio nevăzut și cam bârâitor, cântăreața de muzică populară Aneta Stan cântă o geampara și, deodată, nu mai știi dacă ești în București, acum, sau în 1952, printre pescarii dobrogeni. Pantoful de damă e gata. E din piele, culoarea neagră, numărul 39, cam lăbărțat și șantaliu, precis cucoana proprietară are platfus, plus monturi și a transpirat suficient pe parcursul purtării, transformându-l într-o bărcuță. Însă pantoful e încă bun, mai ales, acum, pe timpurile astea.
Nea Eugen îl cercetează cu ochii subțiați, așa cum un bijutier privește diamantul pe care se pregătește să-l vâre în scoica unui cercel. „Meseria mea e artă, spune fixându-mă pe sub ochelari. Dar e pe ducă. Cine mai învață azi să dea cu ciocanul într-un pantof? Eu fac asta de la 14 ani, am fost ucenic, am școală de cizmari, știu să confecționez și încălțăminte la comandă. Vine omu’ și zice: bre, nea cutare, fă-mi și mie un bașchet așa, așa și așa. Eu așa i-l fac! Exact. Pe noi, micii întreprinzători, nu ne ajută nimeni, iar statului român trebuie să-i plătești un munte de taxe și impozite. Omul sărac își mai cârpește ghetele, dar ceilalți…îi aruncă la gunoi, n-au nevoie de lipiciul meu sau de flecurile mele amărâte. Așa că nu știu cât o să mai rezist.”
Mai sus, pitită la umbra unui tei bătrân, e o sifonărie unde poți să dai pe gât, pentru 5 bănuți, un suc sau un sifon rece ca gheața. „Vara merge, că e căldură de leșini, da’ iarna n-am activitate, mor de foame, zice sifonarul trăgând puternic de o manetă. Ehee, unde sunt sifonăriile de altădată, din tinerețea mea? Era Bucureștiul plin de sifonării. Acum…puține mai sunt și alea stau să se închidă. La noi e ieftin, ți se face sete, ești sărac și n-ai 4 lei, ca să dai pentru o sticlă mică de apă minerală, că atâta costă la chioșcuri? Vii acilea, la nea Nițu, adică eu, și-i ceri. Trăim și noi cum putem. Ne-au omorât ăștia cu impozitu’! Domnule, de unde să dăm atâta, de unde??? Ce-o să facem? Credeți că îi pasă cuiva de noi?” Nea Nițu, însă, mai are puterea să viseze. Dacă îl vor ajuta: Dumnezeu, statul român și sănătatea, se va reprofila, adică va începe să vândă sucuri, bombonele și cipsuri, pe care le va cumpăra din hipermarket. Cine știe, poate așa va merge treaba…
Aproape de piața Buzești se află de ani de zile atelierul de confecționat și reparat pălării „La Murgu”. Nea Ștefan, meșterul, e supărat pe toată lumea. Pe „ziariștii prefăcuți” care vin la el doar ca să-și scrie ei textele și „să-și facă norma” și pleacă fără să-l ajute, pe primar, pe statul român, pe impozite, pe viață, etc.. „Domniță, eu de 40 de ani confecționez pălării. Asta e meseria mea, am aranjat nobili și oameni simpli. Am pus pălării pe capete celebre: Chițac, Dinu Săraru, Tudor Gheorghe, Ștefan Andrei, da’ câți nu sunt care au venit la Murgu!? Cine-și mai aduce aminte de mine? Am o pensie de 3 milioane pe lună. Sunt disperat! Asta să scrii, matale, domniță, nu tâmpenii, și poate aude cine trebuie! Micii meseriași sunt pe ducă…”
Dana Fodor Mateescu/ Foto: Răzvan Mateescu- 2008
