„Bă, boule, radical din 121 e unșpe, băăă, dă câte ori să-ți mai explic, că mă-nebunești? Ia creionu’ și scrie!”
Un bărbos plin de jeg, dar cu sclipiri de inteligență în priviri, stă pe o grămadă de lemne și dăscălește o mână de aurolaci, cu pungile lipite de guri. Boturile lor sunt argintii, de parcă s-ar fi dat cu fard de pleoape. Nu e o lecție obișnuită de matematică. „Profesorul” se plimbă printre ei. Pare beat, dar e simpatic. Ține în mâini culegerea de probleme a lui Grigore Gheba, ruptă, cu foile ferfeniță. Cu ea, le mai pălește, din când în când, pe „loaze” în moalele capului. „Elevii” lui, copii ai străzii între 6 și 14 ani, amețiți de foame, se chinuie să înțeleagă radicalii. La ce le-or folosi?
Bărbatul a fost cam recalcitrant la început și puțin i-a lipsit să-mi cârpească și mie una cu Gheba peste ceafă. Dar după ce-a primit cadou țigări Viceroy și o jumate de rachiu, s-a îmblânzit ca un miel care stă lipit de țâța oii.
Povestea lui? Film, nu alta! Recunoaște că băutura l-a adus în halul în care este. Are 60 de ani. Fără casă, fără buletin, fără nimic. De 12 ani e pe străzi.
„Io-s de fel din Brăila, de la Panait Istrati. Nu-s cretin. Mama era învățătoare. Mi-a plăcut matematica de mic, dom’le. A fost prima mea iubire, prima mea amantă. Am intrat la facultate din prima, imediat după liceu. Noaptea, colegii mei de cameră, că stăteam la cămin, făceau prostii, dar eu aveam în cap cartea de matematică. Apoi m-am îndrăgostit de Mara. Era în anul doi la Limbi străine, făcea engleză și italiană. Era frumoasă ca o zână. Din cauza ei mi-am distrus viața. Tot universul mi l-a întors pe dos. Și știi de ce? Am găsit-o într-o zi cu un coleg d-al meu, dom`le, în patu` meu… În cearceafurile mele, trimise de mămica, spălate și apretate de mâinile ei. Atunci mi-au venit toți dracii! Ce cauți, fă, curvo în așternutu` meu? În patu` în care ai fost aseară cu mine? Și jap, jap!, i-am tras două peste bot. Pe Gică l-am bătut măr, i-am spart și arcada. A fost mare scandal, au vrut să mă exmatriculeze, făceam ca un nebun. Se prăbușise lumea pe mine. Apoi m-am luat de băutură. Ca să nu mor pe loc!”
În timp ce povestește, trage vârtos din rachiu și fumează lacom mușcând cu dinții din țigară. Cu ură și poftă mușcă. Chiștocul e un sfârc de-al Marei, l-ar rupe fărâme! Scuipă elegant într-o parte, peste țestele unor puști sărmani, duși pe alte planete cu mintea. Se aude o Ambulanță cum zbiară. Cineva e la necaz.
„Auzi, do`nșoară, stai să-ți mai zic, nu pleca! Nu m-au exmatriculat, m-au iertat, da` m-au mutat la alt cămin. Când mi-am dat lucrarea de licență eram nițel beat. Nu știu cum am luat examenele, da` le-am luat. Am devenit profesor de matematică. Jur!”
Mâinile care îi tremurau la început ca lovite de Parkinson au început să se calmeze. Ochii i se îneacă în ape tulburi, în care plutesc ecuații de gradul trei…
Dom` profesor zice că a fost și însurat, la un moment dat, a avut și-un copil, a predat și la o școală generală din județul Brașov. Sătulă de scandal, matematică și alcool, soția a divorțat. Casa i-a revenit ei și copilului. A fost dat afară și din slujbă. Partidul Comunist Român nu voia să aibă în rândurile lui un asemenea specimen declasat. Bărbatul a ajuns pe drumuri. De atunci, dom’ profesor a trăit din prăbușire-n prăbușire.
S-a aciuat în București. Are o soră în cartierul Militari, căreia îi mai cere bani, dar rar, să nu-l prindă cumnatu-său, că-i rupe țurloaiele. „Al dracu` de mitocan, zice profesorul, eu l-am făcut om și acum mi-a interzis să calc în casa sor’mii. Când a venit în București, taman din Rădăuți, a stat trei zile cu gura căscată. Nu mai văzuse oameni încălțați cu pantofi, decât în filme, la casa de cultură. Ptiu!”
Beția e o stare de spirit pentru el. Când i se înmoaie picioarele, adoarme pe unde se nimerește. Nu-l mai interesează nimic. Acum, după atâția ani de atunci, râde când își aduce aminte. Pare fericit așa, ca măgarul printre aurolaci. Nici nu pare că vrea altceva. Perna lui e… culegerea de probleme Gr. Gheba, la care ține ca la o icoană. Într-o zi, au venit niște reprezentanți ai unui ONG și i-au adus de mâncare și haine. I-a fost rușine să le spună că el a lucrat în învățământ. „Nu vreau mila nimănui! Că nu e nimeni vinovat din cauză eu sunt așa cum sunt! Întâi mă uit la om. Calculez. Dacă e al dracului, și asta se vede pe chip, nici nu primesc bani de la el. Îmi cumpăr băutură din banii pe care-i iau de la sor’mea Nina și din pensie, că am și pensie socială. Mă descurc. Mănânc din când în când și mă chinui să-i învăț p-ăștia să facă socoteli, că nu merg la școală. Deh, obișnuința! Măcar să fac ceva, nu?”
Omul e bucuros că s-a împrietenit cu micuții. Ei îi mai țin de urât. Unii habar n-aveau să scrie. Tot el i-a învățat, între două sticle de otravă și o țigară scuturată. Sunt bucuroși acum că reușesc să silabisească reclamele de pe bulevard și că pot face socoteli. „Io știu încă toate fomulele, după atâția ani. Poți să mă verifici! Ia zi, îți amintești care e produsul sumei prin diferență?”
Mă umflă râsul. La mate am fost destul de limitată. Nu mai știu mare lucru. Dar îmi reamintește el, omul care doarme pe străzi, cu o minte încă limpede și ascuțită:
„(a + b) ( a – b ) = a² – b² …Sau Pătratul unui binom, adică ( a + b )² = a² + 2ab + b²? Ce zici? Am memorie? Aaam!”, și gâl, gâl, gâl, mai trage o înghițitură de alcool.
Rămân perplexă. Binoame? Algebră? Întotdeauna mi-a fost groază de ele! Oare cum le poate iubi cineva?
„Auzi, don`șoară? Știi ce le zic mereu boschetarilor mei? Le spun așa: bă! când o fi să crăp beat, să-mi puneți culegerea de probleme sub cap și să-mi aprindeți o lumânare, că eu v-am învățat de bine, tu-vă muma-n cur dă lepre! Și ei râd.”
Plec. Îi las să se…distreze cu binoamele. În lumina apusului auriu de octombrie, le cresc aripi până la cer. Se mai aude doar vocea profesorului, înecată în rachiu:
„Bă, ia să-mi spună mie, acu`, care știe cât e radical din 625, că-i dau o țigară din aia bună!”
Dana Fodor- 2001
Foto: Răzvan Mateescu
