Întreaga lui înfățișare e desprinsă parcă din legendă. Are o mustață stufoasă, ca porumbul în toamnă, ochi albaștri. Înalt, lat în spate cât un urs matur, cu mâini puternice și aspre, profesorul Miron Zecheru rupe creta-ntre-degete, atunci când se află la tablă, predând elevilor științele naturale. O rupe fiindcă e puternic, nu timid. Iar dacă vreo loază se holbează pe sub bancă la SMS-urile primite de la gagică, muntele de la catedră va scoate un răget ca de urs înfometat: „Tu de colo, ăla cu celularu`… ridică-te-n picioare și spune-ne ce ați avut, pentru astăzi, la științe naturale!”
„Miron Zecheru îi cel mai intelectual cioban”
După ore, profesorul se dă de trei ori peste cap, așa, ca în poveste și se transformă în cioban adevărat. Își ia turma de oi și o mână încetișor la păscut. Glasul lui? Tunet. Dacă strigă din vârful dealului se aude, hăt, până la poalele lui. Mai totdeauna se îmbracă în costum tradițional de oier: pantaloni din lână, strânși pe pulpă, „cămeșă”, brâu lat la mijloc, cu modele naționale, în cusăturile căruia intră musai și un celular cu care comunică, evident, cu lumea modernă.
Pe oricine întrebi, în Sohodol, de Zecheru, va ști să-ți spună, zâmbind, unde poate fi întâlnit acest personaj, absolut ieșit din toate tiparele posibile. În mintea locuitorilor și a vecinilor lui: „Apăăi, Miron Zecheru îi cel mai intelectual cioban! Ori îi la stână cu oile ori la școală, la cursuri!”
Cu puțin noroc, l-am găsit. Strângea niște fân uscat pentru oile lui și mârâia pe nas o doină mai bătrână decât el. „Zâua bună, bace!”, i-am zis noi, punându-e pe făcut poze: țac, țac, țac, din toate pozițiile și toate unghiurile.
„Bună să fie!”, a răspuns el, cu un chiștoc de țigară lipit de buză cu superglue, parcă, fiindcă nu cădea deloc atunci când bărbatul trăgea cu sete din tutun. Nu s-a oprit o clipă din muncă, a vorbit încontinuu și a dat la furcă. Apoi a luat oile la puricat, să vadă dacă nu cumva au vreun beteșug. Le mângâia, se uita fix în ochii lor galbeni, cu drag, le trăgea câte o palmă părintească pe spinare. Fetele lui!
Vreo trei ore am stat așa, printre oi, la palavre. Discutând cu Zecheru uiți că te afli în epoca Internetului, a comunicării prin satelit. Poate doar sunetul telefonului celular, care tot îl sâcâie pe la șale, ca un aparat de făcut masaje, îți mai poate aminti în ce an te afli. Pe cap, îi joacă un clop negru, bun la toate: „No, amu’ îl poți folosi și păntru durmit, pui capu’ pă el, că-i tare, dar și păntru pălit!, explică ciobanul. Odată eram pe la Râșnov și mi-a apărut un urs în cale. Atâta m-o știut enerva, că tăt făcea cu botu’ spre mine, să-i dau mâncare! Așa că am scos clopu’ și i-am tras una păste gură, de-o văzut stele verzi. A fugit în pădure, mârâind ca un câne.”
Facem o pauză. Zecheru se așază pe un butuc. Scoate din chimir o altă „țâgară”, o umezește cu limba, apoi o aprinde tacticos. „Ideea pă care vreau s-o rețineți e că în România acum există proprietari de turme, nu oieri! Ăștia nu știu să le îngrijească, habar n-au ce înseamnă o oaie. Din cauza asta, animalele trăiesc rău. Ba mor pe capete, ba nu dau lapte. Dacă o oaie e nefericită și nehrănită, cum vrei să-ți ofere un lapte corespunzător? Țărișoara noastră o să rămână fără oi, fiți atenți aici la mine! Iar despre ciobani, ce să zic? Greu găsești unu`autentic. Oamenii pe care îi vedeți la marginea drumurilor, pe lângă șosea, îs supraveghetori de oi, nu ciobani! Ca să fii cioban trebuie să ai sânge în instalație, nu zamă! Ciobanu` adevărat nu stă cu buza-n pahar la crâșmă, iar oile lui afară, în ploaie, ude și flămânde.”
Intrăm și-n casă, că am înțepenit de frig. E cald și miroase a blană udă de oaie. Miron-baci ne aduce brânză proaspătă, urdă, lapte, cașcaval, slănină, mămăligă, balmoș curat, ca la stână. Ttiii, ce de bunătăți! „De mine-s făcute. Și de oi! Luați! Așa ceva nu mai găsiți!”
Vorbele lui zboară prin cameră ca păsările care-și caută cuibul. Mâncăm. Minunate bucate! „Balmoșul se face așa: iei o mână sau două de mălai, îl arunci în apă clocotită în ceaun, pui sare după gust, jintiță, smântână, caș, brânză de burduf, slană pui dacă vrei, eu pun mereu! Învârți cu lingura de lemn, să nu se prindă și să nu iasă cocoloașe. Ia gustă, bun îi?”
