Autor Răzvan Mateescu
Deși veche de când lumea, în România și aiurea, „Instituția Pilei” este prea puțin respectată, față de imensa pondere pe care o are ea la mersul societății. N-are personalitate juridică, n-are un sediu și nici mașini inscripționate, nu plătește taxe, impozite și asigurări de sănătate, dar este mai puternică decât însăși organizarea socială a Statului. „Pila” este vitală de cele mai multe ori. Fără ea ești mort…
Am auzit prima dată de pile, când un vecin de stradă a fost băgat de tac-su la TCM, acum vreo patru decenii. Babacul lui era ceva ștab prin Comerțul Exterior sau Interior de la acea vreme și l-a „făcut admis” pe băiat la facultate, de nici nu știa saracu` precis pe ce ușă a Politehnicii să intre, asta după ce stătuse 9 luni acasă cu mândrele, în timp ce colegii lui făceau armata la TR-iști.
Ca să-l convingă pe medicul militar că fiul nu suportă haina kaki, (îi dădea mâncărimi la axilă!) tatăl i-a făcut, înainte de recrutare, o cafea, în care a pus 9 lingurițe de Mocca. Era beton! Și tânărul abia se mai ținea pe picioare, îi era foarte rău și avea tensiunea arterială mare. S-au speriat medicii! Mai tare, însă, a fost pila pusă de tăticu’ și totul s-a rezolvat: „Inapt Serviciu Militar”.
Aveam și noi pile pe vremea aceea, dar în magazia plină de cioroboaie, din curtea casei părintești, unde fătau mâțele vagaboande, pe divane din care țâșneau arcurile. Dar altfel de pile. Din fier. Nu pricepeam cum a fost „băgat” amicul nostru „pe pile”, la facultate. Ce pile să fie alea, pe care să stea plăvanul, ca în telescaunul de la Predeal, și să fie băgat …„pe ele” în Instituția de Învățământ Superior? Nu înțelegeam și pace! Dar eram mic! Așa că nu se pune! 😉
Tot la Predeal, pe vremea aia, lucra mama mea în meseria de proiectant în construcții la OJT. La un moment dat, cineva, venit tot „pe pile”, ca pe schiuri, i-a luat locul și mama a fost retrogradată în funcția de vitrinier. De acolo, urma sa fie data afară. Plângea zilnic, pentru că fără serviciu, i-ar fi fost greu să-și crească cei trei copii, să-i țină în școli și-n facultăți. Universul meu se năruia în fiecare zi, din cauză că noi n-aveam, iar alții aveau acel ceva cu nume împrumutat de la banala unealtă de lăcătușerie: Pila.
Au trecut anii și am înțeles de ce în casele unor intelectuali rasați se puteau găsi titluri de cărți din literatura străină, iar nouă ni se acrise de Coșbuc, Fire de Tort, Sadoveanu, Frații Jderi și Alecsandri. Trebuia să ai „pile” la Librărie!
Mai târziu, m-am căsătorit cu o fată care vindea medicamente la farmacie. Piramidoane, supozitoare, romparkin, frecții, socoteli… Să ai „pile” la farmacie era ceva! Mă simțeam un adevărat bărbat, lumea mă privea cu respect și începusem să cunosc pe de rost modul de administrare al tuturor bulinelor colorate de după tejghea. Dar asta nu era tot! „Farmacista” mea avea „pile” la prăvălia de electrocasnice de peste drum, la „Alimentara” și la „Premial”. Astfel, era anunțată din timp când se băgau pui și hârtie igienică, rarități pe vremea lui Ceașcă, se păruiau cucoanele ca la balamuc pe la cozi. Și bineînțeles, avea „pile” și la Librărie. Cumpăra cărți, dar nu le citea. O lua somnul.
