Fiul meu e un năzdrăvan și nu prea ascultă de nimeni. Face aproape tot ce vrea și scoate din el ce te aștepți mai puțin, e un tip al surprizelor, Matrioșkă masculină, spontan ca o bombă, minunat ca o floare de tuberoză care abia se desface și-și împrăștie aroma cu noblețe peste meleag.
Nu mă plâng. Slavă cerului că e așa și nu e o momâie. (sper să nu se schimbe când va fi bărbat mare!)
Dar uneori, mă scoate din propriul corp, mă dezintegrează, mă amuțește definitiv cu pretențiile, prostiile și arțagul lui de piticanie nesuferită și pusă pe scandal. Pe la șase ani, s-a apucat, ca un adevărat grefăr ce era, să-și scrie numele pe…mașină. Cu un cui! Mașina noastră!
Tac-su a făcut ca Tarzan, omul junglei, când au răpit-o unii pe Jane…Ăaaaaaăăaăăaăaaăaăaăaăaăa! A trebuit să ne pitim fiecare pe unde am nimerit și să nu scoatem mutrele afară vreo trei ore până s-a liniștit.
Stând eu ascunsă, mi-am amintit ce făceam când eram ceva mai mică decât Andreiul meu. Aveam mai puțin de trei ani și locuiam pe strada Melinești. O scurtă perioadă am stat la bloc. Etajul patru.
Aveam o chemare extraordinară către ferestre, pericolul îmi făcea cu ochiul: „Hai, vino, piticanie, vino la mine, uite priza, ia bagă un cui în ea, uite geamul, sări pe el!”
Cum întorcea mama capul, eram sus, gata să-mi iau zborul.
Văzând că nu pot fi convinsă cu nimic, ai mei au bătut ferestrele mari în cuie, dar au lăsat deschis un gemuleț care era deasupra. Ei, pe ăla aruncam. Aveam o țintă de invidiat. Azvârleam cu de toate: jucării, mâncare, fructe, cartofi, tranzistorii lui tata, lămpile PFL făceau poooc, jos și, ce mă distra cel mai tare era că trecătorii iscau un tărăboi monstru după ce se trezeau loviți în scăfârlii cu diverse obiecte care zburau din modestul nostru apartament.
După ce-am isprăvit cu lansarea în aer a ceasurilor, a vinilurilor cu Naarghita, într-o zi, am trecut la chestii mai serioase: pantofii. Avea tata niște bașcheți, o minune! Tocmai buni de aruncat. Stâââânjjjj, am dat cu unul peste geam, cred c-am nimerit pe cineva direct în cap, că urlau unii pe jos. Mi-a fost frică să nu urce până la noi!
Tata m-a pedepsit atunci. O oră la colț, cu mânuțele sus și promisiunea că nu mai fac așa ceva niciodată. El a coborât și și-a adunat bașchetul, era pe stradă, deja trecuseră peste el 35 de autotursime și un camion Carpați. Arăta cam mâhnit, cam șifonat.
Am plâns, eram jignită, l-am urât sincer și făceam planuri să-i arunc și cureaua de la pantaloni. (o uram și pe ea pentru că era verde și durea foarte tare!)
Apoi, am uitat de durere și a treia zi am azvârlit cu unul dintre pantofii mamei: viuuuuuuuuuuuuuj. Buuum! A căzut pe o capotă de mașină.
