La Direcția Informatizată a Persoanei, în localitatea Bozieni din Județul Prahova, figurează doar o adresă, cea a Ecaterinei Șerban. De ani buni, ea este singura locuitoare a unui sat cocoțat pe o spinare de deal. Aici, unde femeia a zărit primul licăr de lumină în urmă cu 75 de ani, au existat odinioară gospodării pline de viață, cu animale, păsări și copii răscolind colbul uliței sau bătrâni sprijiniți cu bărbia în stâlpul porții, cu oameni în putere făcând naveta la serviciu, în oraș. Câteodată, bătrâna parcă aude glasuri de oameni care se-ndeamnă voioși în drum spre casă, huruit de căruță mânată de un sătean cu mustățile răsucite și arse de tutun, tropot de copite… Dar e părere. Deasupra, cerul pătimaș, mângâiat de aripile păsărilor ce fug de vreme rea, se întinde ca o plapumă peste gândurile bătrânei.
Fără oameni, locurile din Bozieni s-au sălbăticit. Dealurile din jur au bărbi arămii de arbuști în care se încurcă vântul și șoaptele sufletelor celor care nu mai sunt de mult. Casele, vreo șase-șapte la număr, sunt încă în picioare, dar pustii. Ca să ajungi la tanti Ecaterina trebuie să străbați un drum șerpuit, plin de hârtoape, în pantă, care pleacă din comuna Fântânele. „Păăi, la capăt, când face strada în sus, opriți și mergeți pă jos, că mașina nu mai urcă. Prima casă pă mâna dreaptă e a ei. Strigați tare la poartă, că e cam surdă!, ne recomandă un om din Fântânele.
Pornim. Roțile mușcă din pietre. În stânga și-n dreapta se desfășoară un wallpaper colorant și viu pe care Dumnezeu l-a creat special pentru bucuria oamenilor. Din păcate, ne desfătăm acum doar noi și fiarele sălbatice nevăzute încă. Cale de vreo șase kilometri nu întâlnim suflare de om. Salvarea sau poștașul nu urcă niciodată aici. Am aflat că uneori trec polițiștii din comuna vecină, ca să vadă dacă bătrâna mai trăiește. Pe ninsoare drumul devine impracticabil. Acum, când ajungem noi, ploaia așteaptă tăcută undeva în cer. Mârâie ușor motorul mașinii în care ne aflăm, dar dacă oprim, e liniște de se aude și inima bătând în păsările care caută curioase spre noi.
Copacii verzi dârdâie de frig. Casa bătrânei pare că e de când lumea. Zidurile crăpate, din chirpici, au furat culoarea cerului și așteaptă cuminți iarna. O prispă înaltă, un gărduț verde, trei trepte din pământ care se înmoaie la ploaie, trei gemulețe și-o ușă, toate vechi de o sută de ani. În ogradă, gâște, găini, capre, mâțe parșive, aleargă toate încoace și-n colo. Un cățel legat în lanț se zbate să-și anunțe stăpâna că are oaspeți.
O strigăm: „Tanti Ecaterinaaa, tanti Ecaterinaaaa!” Nimic. Peste vreo cinci minute apare și bătrâna, o mână de om. Duce mâna la gură speriată: „Aoleuu! M-ați prins urât îmbrăcată! Stați nițel, iertați-mă!” Și, țuști, repede-repede, în casă. Apare după un minut, gătită-prună, cu baticul de duminică pe cap, înfășurată într-un capoțel ieftin de finet și-n picioare cu “bașcheți” chinezești. Acum da. Mai merge! Ne deschide poarta care scârțâie. “Poftiți, poftiți.”, zice. Nu ne întreabă cine suntem și de unde venim. E bucuroasă că vede obraz de român. Vorbim. Băbuța își freacă mâinile muncite, uimite că acum sunt în pauză de lucru. Pielea e crăpată, iar din loc în loc, venele mari ca niște șerpișori mișcători, tresaltă. Femeia trăiește aici de când se știe. De peste 15 ani a rămas singură, pentru că i-a murit omu’. Copiii i s-au răspândit ca potârnichile, peste tot prin țară. Când își amintește de ei, durerea o cuprinde pe după grumaz ca o apă căreia nu i se poate împotrivi. „Eeee, vin să mă vadă când au timp, că și ei, cu probleme, muncă, o fată mi-e bolnavă, nepoții îs plecați și ei prin străinătățuri. Ce să-i faci? Așa-i viața.”, zice bătrâna într-un singur oftat amar și lung.
Ne așezăm pe niște scaune pitice, vopsite de atâtea ori încât zici că le-a crescut carne de om pe picioare. Șchioapătă și pârâie. Femeia e pusă la curent cu toate bârfele mondene și politice, pentru că are televizor „cu antenă d-aia dă la oraș”. Îi place Andreea Marin “pentru că e înaltă și frumoasă” și Mihalea Rădulescu pentru că “e deșteaptă și știe ce vrea”. Pe premier (Emil Boc- n.r.) nu-l înghite baba, fiindcă nu râde ca Băsescu, iar de Iliescu nici să n-audă. Îl cunoaște de pe vremuri, când era tinerel, a auzit de el și știe ce-i poate pielea.
Intrăm și în căsuța sărăcăcioasă, cu țesături din lână pe pereții care respiră parcă din toți porii. Într-un colț țârâie un greier rămas acolo din vară. Bătrâna scoate un maldăr de poze, amintirile ei dragi de-o viață: „Uite, ăsta e bărbatu-meu, asta e fiica-mea, băiatu’, aaa, aici eram la nunta lor, uite și nepoțeii, mânca-i-ar maica! Poza asta e de când eram eu mică. Sunt cu tăticu’…” Cartonul îngălbenit, la modă în anii ’30, redă un chip blond de păpușă, cu ochii albaștri și zâmbet timid, alături de un frate mai mare și un tată cam țeapăn și neliniștit în fața fotografului nevăzut.
