A fost odată Juventus Carmen
Toamna lui 1985 își prinsese frunze arămii în păr și-și rujase buzele cu ocru. Avea ochi gri, cearcăne de amor și obraji palizi. Era frumoasă și nebună. Aștepta ceva.
Eu abia împlinisem 15 ani și învățam la Liceul Economic și de Drept Administrativ nr. 1, din zona Pieței Romane. Semănam un pic cu toamna. Cel puțin așa credeam.
Era cald, Bucureștiul meu încă nădușea, pielea lui aromea a struguri-căpșunică, a caiete noi de școală și-a cerneală chinezească. Picoteam la ora de contabilitate când cineva a întrerupt-o pe tovarășa profesoară, care tocmai ne explica despre balanțe, credite și debite. Pfoai, ce plictiseală!
-Bună ziua! Mă scuzați. Cine vrea să cânte într-un cor de fete? Tovarășul director Stanciu a zis să meargă cine vrea la sala de sport, unde vă așteaptă un tovarăș profesor de muzică, să vă asculte. Care are voce și vrea…
N-am mai auzit ce-a spus, pentru că jumătate din clasă s-a ridicat cu un boncănit teribil. Firește, toate fetele aveau și voce și disponibilitate. S-o ia dracu` de contabilitate, vrem cultură! Am zburat până jos, la parter. În sala de sport, – unde mai erau vreo 50 de eleve gata de Mi-Sol-Si-Mi, guralive, fericite că au scăpat de mate, de istorie, de merceologie sau drept, – aștepta un tânăr slăbuț, în costum gri. Zâmbea tot timpul cu ochii (care, culmea, mai erau și albaștri!) era frumos, răbdător cu turma de fetișcane, și foarte educat. Era maestrul Valentin Gruescu, cel care căuta noi membre pentru corul de fete, pe voci egale, Juventus Carmen. Ne-a ascultat pe fiecare în parte, clămpănind la pianina dezacordată din sală. Cuvintele erau cam aceleași:
-Eu o să vă cânt o melodie simplă, iar voi o veți repeta după mine.
-La, la, la, la, la, la, la, laaaaa.
Și Alina, Mihaela, Cristina, Monica, Gianina sau Elena cântau. Unele se hlizeau, altele se prosteau.
Mi-a venit și mie rândul. Doamne, parcă aveam picioarele de cârpă și limba de cauciuc. Timidă ca un melc. Abia dacă am scâncit câteva sunete de care și eu m-am speriat. M-a scris pe o listă și mi-a spus că mă așteaptă duminică, la Ateneul Român, unde aveau loc repetițiile.
Eram emoționată și roșie-drapel de mândrie. Voi cânta într-un cor de fete minunate, „coleg” cu celebrul Madrigal a lui Marin Constantin, cu Song-ul lui I.L. Mihalea și cu Preludiul lui Voicu Enăchescu.
Duminică dimineața urcam scările de marmură albă ale Ateneului Român. M-am îmbrăcat cu ce aveam mai bun și mi-am dat unghiile cu ojă roz. Când am intrat în sala de repetiții de la etajul unu, o încăpere mică, albă, cu ferestre mari, care dădeau înspre restaurantul Cina și un pian Steinway, negru, lucios, cu coadă, iar mi s-au înmuiat picioarele. Domnul Gruescu ne-a ascultat din nou pe cele „noi”. Mi-a spus că voi cânta la „sopran 1”. Am luat în primire un dosar gros, plin cu partituri generale și cu știme. Avea vreo două kile și mirosea nemaipomenit a hârtie veche și a trudă. Mmmm, ce arome! La fel miroseau Ateneul, sălile, scena, cortina, instrumentele, interiorul pianului când avea capacul ridicat. Poate era parfumul muzicii? Al notelor?
De atunci, timp de vreo șase ani, din toamna aceea zurlie, cu gust de pere zemoase, n-am mai părăsit corul Juventus Carmen. Și nici Ateneul Român, care mi-a devenit drag ca un iubit la care nu îndrăzneam să sper pentru că eu eram Cătălina, iar el, Luceafărul.
Au urmat zeci, sute de concerte prin țară, străinătate și prin București, înregistrări la radio și filmări făcute de televiziunea română. Aveam costume cu fustă lungă, neagră și cămașă albă.
Ce cântam? Un curcubeu muzical variat, dificil și incredibil de frumos. Honegger, Orlando di Lasso, Leonard Bernstein, Rodgers, Bach, Beethoven, Grieg, Miklos Kocsar, Bela Bartok, dar și compoziții românești de Gheorghe Cucu, Laurențiu Profeta, Emil Lerescu, Irina Odăgescu, Valentin Gruescu, Constantin Romașcanu, Grigoraș Dinicu și mulți, mulți alții care mă vor ierta că nu i-am scris, cu toate că meritau.
Amintirile mele cele mai pregnante, mai vii și mai uimitoare sunt cele de pe scena Ateneului Român unde corul Juventus Carmen ridica sala în picioare (care era plină!). Și cum să n-aibă succes când fetele cântau din toată ființa lor? Cântau cu ochii, cu buzele, cu părul și cu degetele cântau.
40 de inimi tinere erau dirijate de un nebun genial, un maestru de cor care îndrăznea, în miezul anilor 80, să pună pe scenă bijuterii, cam „reacționare”, în limba engleză, (greu acceptate de propaganda comunistă). „West Side Story” (Bernstein) „Yesterday” (Paul McCartney) sau „Sound of Music” (Richard Rodgers).
40 de soprane, mezzosoprane și altiste care puteau să fie, la un semn, când leoaice, când privighetori.
De-ați ști voi ce scotea domnul Gruescu din noi! Îngeri deveneam pe scenă, cu aripi mari de fluturi străvezii. Lumini multe, nu vedeam nimic în sală, căldură, un parfum fin, emoții, iubire vie care doare, vorbește cu ochii și oftează. Toți ochii noștri erau la el, la mișcările lui. Gata! Respirații. Un plămân cât scena. Un-doi-trei. Și „intrarea”. Vibrau scândurile scenei, le simțeam în tălpi când cântam „Hora Stacatto” a lui Grigoraș Dinicu. Prin venele noastre fugeau notele muzicale ținându-se de mână, era bine, eram tinere, eram frumoase și regine, toate eram regine, pentru că așa ne spunea domnul Gruescu înainte de fiecare spectacol…
Se întrebau toți și se minunau: cum de reușește dirijorul și profesorul Gruescu să facă niște fete, fără școală de muzică, majoritatea, să cânte la acel nivel, să primească premii și aprecieri de pretutindeni? Cum de poate, într-o săptămână, să le convingă să învețe paișpe piese noi pe care să le cânte impecabil, de zbârnâiau zidurile Ateneului și ciorba din lingurile mușteriilor de la Cina.
Era așa de simplu. El cânta…la noi. Eram instrumentul lui, cu 40 de inimi, cu 40 de guri și 80 de ochi, cel mai dificil de stăpânit, pentru că era viu, dar și cel mai iubit. El era prelungirea noastră, noi eram vocile lui. Stăpânea arta de a modela suflete. Și toate îl iubeam. Clar!
Îmi amintesc ca odată, la o piesă patriotică, despre țară, nu mai știu titlul ei și nici compozitorul, a căzut portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu care era prins de cortina din spatele nostru. Buuum! Ca un trăsnet a făcut, ditamai tabloul de doi metri înalțime. Bine că nu a lovit-o pe vreuna! Ne-am speriat, ne-am întors, să vedem ce s-a întâmplat. „Ceaușescu” zăcea pe spate, și ne privea dojenitor. Doamne, ce-am mai râs atunci! Mă mușcam de buze, să nu izbucnesc, mai eram și-n primul rând! Fetele abia puteau să cânte, zâmbeau toate, cu gurile până la urechi, tocmai când era vorba de „jertfa eroilor neamului” și de „moarte” și de „patrie” și de „dușmanii țării”, iar domnul Gruescu făcea fețe-fețe, trebuia să terminăm odată piesa aia. Am râs până la lacrimi după ce s-a tras cortina. Abia așteptam să ajungem undeva unde să putem hohoti în voie…