Arahnofobia
Mi-e frică de păianjeni! Nu știu de când datează asta, probabil din copilărie. De fapt, nu mi-e frică. E puțin spus. Mi-e groază!
Sunt arahnofobă. Când îi văd, pulsul urcă, tudum-tudum-tudum, transpir rece, mă sufoc, îmi vine și să țip și să plâng, și, în cele din urmă o iau la fugă cât mă țin puterile. Sunt dotată în casă cu spray-uri ucigașe, lopeți, palete, măciuci, mopuri, mături. Să îndrăznească!
Și cum să nu-mi fie teamă când îi văd atârnați vara prin curtea mea, pe la streșini, cu mutrele alea de monștri, cu paișpe ochi bulbucaaați, cu chelicerele alea taman bune pentru înșfăcat prada și cu cracii ăia păroși… Ah, trebuie să mă opresc oleacă pentru că-i simt cum urcă pe mine, cum mă mușcă și se înfruptă cu seva mea. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Oriunde mă duc, întotdeauna mă asigur, parcă-aș fi la volan. Stânga, dreapta, spate. O privire în sus, mereu mă uit în sus, e vreunul deasupra? Nu e? Atunci mă pot așeza.
Mesele. Control pe dedesubt. Sunt carcalaci? Ar putea să mă sfideze de pe la colțuri. Să mă atace când mă simt și eu mai lirică sau când ospătarul îmi pune în față farfuria cu friptură.
Dacă scaunele-s din răchită e și mai rău. Acolo, între nuielele împletite, pe care ne așezăm noi fără grijă, masculii își fac culcușuri, case, viloaie din pânză, palate, apoi se căsătoresc cu păienjenoaice grase, ochioase, urâte cu spumele Oltului. Dacă scapă nedecapitați de matracucile cu opt picioare păroase, se pitesc și mai abitir în cotloane cât mai înguste.
Să mă fereasă Sfântul Cuvios Patapie să-mi cadă pe după gât sau prin păr vreo cucoană de păianjen, borțoasă cu 1500 de pui! Aș face infarct pe loc! Garantat. Scăpați de mine!
Să nu credeți că n-am încercat diverse „terapii”. Am. N-a ținut. Am citit despre ei, i-am examinat la Zoo Băneasa (e drept, de la distanță!). Când aveam vreo 11 ani și ne-au pus de la școală să ne facem un insectar, mi-a prins nea Fodor unul. Era kaki, gras, un adevărat colonel de armată al carcalacilor. ORIBIL!
-Atinge-l! Învinge-ți teama!
-Cum? Și după aia n-o să-mi mai fie frică de ei?
-Nuuu!
-Deloc?
-Deloc!
Cine m-o fi pus să-l cred? Am închis ochii și l-am gâdilat cu vârful degetului. Era rece și moale ca o gelatină. Am urlat din toată făptura mea: Aaaaaaaa! Am fugit pe stradă plângând în hohote și m-am oprit abia la Lujerului.
Tata a înțeles că nu mă poate convinge și a ucis monstrul înfigându-i un ac în spinare, direct în cruce.
-Măcar pune-l la insectar.
Nici mort nu l-am mai atins. Tot tata l-a așezat în cutia de care îmi era frică să mă mai apropii.
Anii ce au urmat am fost la fel. Arahnofobă. Am încercat să mă schimb. N-am reușit. Mi-am torturat ochii urmărind diverse emisiuni la Animal Planet sau National Geographic despre copilăria, adolescența și maturitatea arahnidelor. Degeaba. Și mai frică mi-a fost! Când mergeam la mare, cu rockerii, mă dădeam eu mare și șmecheră, dar controlam peste tot de păianjeni, prin camere, pe sub paturi, prin rucsac, pe pătura pe care mă așezam după ce ieșeam din apă…
Să vă povestesc ce-am pățit odată, vai de sufletul meu! Am fost la țară, la bunică-mea, în vizită, unde sunt colonii de carcalaci vara și toamna, județe de păianjeni, continente. Undeva prin Bărăgan. Câmpuri aurii. Minunate câmpuri aurii. Și pliiine de carcalaci.
