Curiozități

De ce ne speriem de lucruri inofensive: cum apar fobiile

Frica de păianjeni sau de înălțime nu are mereu o poveste în spate. Fobiile se formează prin învățare, experiențe și predispoziție, iar terapia le tratează prin confruntare treptată.

de Redacția Semnal · · Asistat de AI

Femeie speriată, cu părul negru și lung, își acoperă fața cu mânecile puloverului, în fața unui păianjen negru decorativ de pe perete. (Foto: MART  PRODUCTION / Pexels)
Femeie speriată, cu părul negru și lung, își acoperă fața cu mânecile puloverului, în fața unui păianjen negru decorativ de pe perete. (Foto: MART PRODUCTION / Pexels)

Frica de păianjeni, de înălțime sau de zborul cu avionul aparține fobiilor specifice, o categorie a tulburărilor de anxietate care se numără printre cele mai răspândite. Cei mai mulți oameni care o au știu că pericolul e mic sau inexistent. Frica rămâne totuși intactă, cu palpitații, transpirații și nevoia de a fugi.

Teama obișnuită devine fobie când îți schimbă deciziile

Teama e o reacție normală și utilă: te face atent la o stâncă, la un câine necunoscut, la un drum alunecos. Fobia se deosebește prin proporție și prin consecințe. Clasificările medicale, precum DSM-5, descriu o frică intensă, declanșată aproape de fiecare dată de același obiect sau aceeași situație, care durează de regulă cel puțin șase luni și produce suferință sau limitări în viața de zi cu zi.

Diferența se vede în comportament. Cine privește cu neplăcere de pe un balcon înalt are o teamă. Cine refuză un job la etaj, nu urcă pe o scară sau evită un pod are o frică care îi conduce alegerile.

Evitarea ține fobia în viață. Fiecare ocolire aduce o ușurare imediată, iar creierul o înregistrează ca dovadă că pericolul a fost real și că fuga a fost soluția.

Fobiile se formează pe trei căi, peste un teren moștenit

Specialiștii descriu mai multe trasee prin care se instalează o fobie specifică, care adesea se combină:

  • Experiența directă: o mușcătură de câine, o cădere, un episod de panică într-un lift.
  • Observarea altora: un copil care vede un adult țipând și fugind din fața unui păianjen învață reacția fără să fi pățit nimic.
  • Informația primită: avertismentele repetate, poveștile și știrile pot fixa o frică față de ceva ce persoana n-a întâlnit niciodată.

Contează și predispoziția. Studiile pe gemeni arată o componentă ereditară în tulburările de anxietate, iar un temperament mai reactiv sau mai prudent crește șansele ca o experiență neplăcută să lase urme. Nu există o genă a fobiei, iar mulți oameni nu își amintesc niciun moment precis în care frica a început.

Păianjenii și înălțimea apar mai des decât prizele sau mașinile

Mașinile și electricitatea provoacă mai multe accidente decât păianjenii, dar rareori declanșează fobii. O explicație des citată este teoria pregătirii biologice, formulată de psihologul Martin Seligman: oamenii ar învăța mai ușor să se teamă de ce a reprezentat o primejdie pentru strămoșii lor, adică animale, ape adânci, spații închise și frica de înălțime. Teoria rămâne o explicație dintre mai multe, nu o certitudine.

Faptul că frica e comună nu o face mai ușor de controlat prin rațiune. Majoritatea speciilor de păianjeni din locuințele din România nu pun viața în pericol, dar reacția de alarmă nu se negociază prin argumente. De aceea explicațiile logice rareori ajung pentru a o stinge.

Terapia funcționează prin confruntare treptată, nu prin forțare

Tratamentul de bază pentru o fobie specifică este psihoterapia, în special terapia cognitiv-comportamentală. Terapeutul lucrează la două niveluri: gândurile care amplifică pericolul și comportamentele de evitare.

Metoda centrală este expunerea graduală. Pacientul și terapeutul alcătuiesc împreună o scară de situații, de la ușoare la dificile. Pentru frica de înălțime, scara poate începe cu fotografii sau filmări și poate continua cu un etaj intermediar, apoi cu un balcon. Persoana rămâne în situație până când anxietatea scade de la sine, iar creierul învață că pericolul anticipat nu se produce. Unele centre folosesc realitatea virtuală pentru acești pași.

Ritmul îl stabilește pacientul, iar fiecare treaptă se parcurge doar cu acordul lui. Unele fobii specifice răspund la un număr redus de ședințe, altele cer mai mult timp. Terapia nu promite dispariția completă a fricii. Urmărește reducerea ei până la un nivel la care omul poate funcționa fără să se organizeze în jurul ei.

Medicamentele nu sunt prima alegere în fobiile specifice. Dacă ajung în discuție, de pildă pentru anxietate severă asociată, le decide și le monitorizează doar medicul.

Semnele care justifică o programare la psiholog sau la psihiatru

Un consult are sens când frica a depășit stadiul de disconfort. Semnalele frecvente sunt:

  • frica durează de luni de zile și nu scade singură;
  • eviți locuri, călătorii, meserii sau activități obișnuite;
  • apar atacuri de panică sau anxietate chiar și când te gândești la situație;
  • folosești alcool sau calmante ca să faci față.

Psihologul clinician sau psihoterapeutul poate evalua situația și poate începe terapia. Psihiatrul intervine când fobia se însoțește de depresie, de atacuri de panică severe sau când e nevoie de o evaluare medicală. Primul pas poate fi și medicul de familie, care trimite mai departe. Un articol nu poate pune diagnostic, iar numai un specialist stabilește dacă o frică este fobie.

Un criteriu simplu: dacă frica îți hotărăște traseele, programul sau alegerile profesionale, merită discutată cu un specialist, oricât de neobișnuit ar părea obiectul ei.

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.