povești…
Cuprins:
- Povești…
- Regimente întregi de arahnide păroase, oștiri cu ochii ca jarul abia așteptau să mă crănțăne
- A dus mâna la piept, s-a sufocat și a făcut: Hâc! Hac! Hiiii!
- Altădată, i-am îndopat pe copiii din trei sate cu muște și cu gândaci de Colorado
- Inima mi se strângea de parcă ea se prăjea în tigaia de deasupra
- Nici n-am terminat bine de zis, că am simțit cum îmi fuge podeaua de sub picioare
Povești…
Când auzeam că mama o să mă trimită în vacanță la țară, la „Beilic”, acolo unde s-a născut ea, în apropiere de Borcea, apa cea minunat curgătoare, care se hrănea la intervale fixe cu „oameni vii și copii neascultători”, mă apucau pandaliile. Urlam, plângeam, amenințam, dădeam cu pumnii în pereți, cucăiam, făceam ca toți dracii.
-Nu mă lăsa acoloooo! o imploram pe mama, care nu mă băga în seamă și îndesa niște pantaloni de-ai mei într-o valiză prea încărcată.
Dacă vedeam că nu e cale de înțelegere, porneam amenințările:
-Ai să regreți că mă trimiți!, scrâșneam din măsele, udă de lacrimi pe piept.
-Ai spus ceva?, ridica mama o palmă, privindu-mă sec.
Și tăceam, dar în mintea mea coceam răzbunări infiorătoare, o să vedeți voi, mai încolo.
Regimente întregi de arahnide păroase, oștiri cu ochii ca jarul abia așteptau să mă crănțăne
Nu-mi plăcea, neam, să merg la țară, nu suportam, eram îngrozită, paralizată. De ce? Din pricina păianjenilor. Hei, nu râdeți, că habar n-aveți ce era acolo! Doamne! Și-acum mi se pune un clește-n gât când îmi amintesc. Regimente întregi de arahnide păroase, oștiri cu ochii ca jarul abia așteptau să mă crănțăne și să-mi sugă sufletul, definitiv!
Acolo, la bunica în curte, (și mai peste tot!) trăiau cele mai teribile și mai strașnice familii de carcalaci. Se căsătoriseră între ei, se amestecaseră, divorțaseră, iar se împăcaseră, se mușcau de picioare și de căpățâni, ăia cu negru s-au combinat cu ăia galbeni, ieșiseră tărcați, agresivi, săreau ca niște capre, ucideau copiii mici, bebelușii, daaa, auzisem eu la cineva!
Nu erai atent? Te trezeai cu unul pe mână sau, ferească sfântul Haralambie, în sân, la țâțici! Vai!
Nu mai pomenisem așa ceva până la vârsta aia, de 7-8 ani! Erau pictați, sepia, alb-negru, cu dungi, cu cruci, svastici, steme, paișpe ochi, cu picioroange cât degețelele mele, cu fălci păroase, cu ochelari și coarne, monștri înfiorători. Unii dintre ei vorbeau, aveau cizme de naziști în picioare și mă strigau: „Daaaaa-niiiiiiii!!!!”
Să nu-ți crape inima, de frică? Ptiu, fir-ar ai dracului de hidoși!
*****
Să mă văd cu verii mei, cu bunica, mătușa, unchiul și cu toți copiii din sat, îmi convenea, îmi era dor de ei și abia așteptam să ne jucăm. Dar să stau acolo patru săptămâni între păianjenii veninoși, era prea de tot!
Ca să mă apăr de ei, purtam pe cap, mereu, o pălăriuță țeapănă, ca o cască de militar, țineam un ciomag noduros în mână și, când intram în casă (ei locuiau pe la streșini, acolo aveau cartierul general) îmi luam avânt de la zece metri și țâșneam ca disperata, cu bubuieli în ușă și urlete de groază, până în casă…Unde nu mă potoleam, că și acolo viețuiau. O puneam pe biata bunică-mea să caute pe sub pat, pe după dulapuri, în spatele perdelelor, peste tot.
-Să nu fie NICIUNUL, că fug acasă, singură, în momentul ăsta!, o amenințam.
Sărmana de ea! Căuta, ștergea pânzele, sufla, îi pălea direct cu palma (când vedeam faza asta, răcneam ca din gură de șarpe și țopăiam disperată!).
Adormeam târziu de tot, în poziții imposibile, nu mă atingeam nici de peretele din spatele patului, (dacă venea vreunul?) nici de perne, mă băgam în pieptul bunicii, luându-i tot aerul.
A dus mâna la piept, s-a sufocat și a făcut: Hâc! Hac! Hiiii!
Altfel, locurile erau frumoase. Ca la țară. Câmpie cu arome de pâine și pelinaș, iar deasupra un cer limpede, cumsecade, albastru ca cerceii mei. Să tot te joci, de dimineața până seara. Dacă n-ar fi fost păianjenii, mi-ar fi plăcut. Dar așa?
Ca să stau cât mai puțin acolo, făceam numai tâmpenii, doar-doar mă vor trimite acasă. Căutam scandal, nu mâncam nimic, mă certam cu toată lumea și răsculam satul întreg. Eram în stare de orice!
Într-o zi, am găsit pe câmp numai cuiburi cu pui de șobolani. Erau zeci de șoricei roz, orbi, numai pieliță subțire prin care se vedeau vinișoarele.
-Aaaa, ce frumooos!, mi-am zis fericită și am cărat vreo 45 de bucăți în casă, la bunica. Le-am dat și verilor mei, care i-au băgat în pat, „să doarmă cuminți”. O minune!
Unii dintre șobolani au decedat și au început să pută cumplit. Alții au început să mișune, căutând țâțele mamei.
Când a dat bunica peste ei, am crezut că moare pe loc. A dus mâna la piept, s-a sufocat și a făcut:
-Hâc! Hac! Hiiii!
Am fugiiiiit, cât m-au ținut picioarele. Și m-am întors abia seara, moartă de sete și de foame.
Bunica m-a dojenit nițel, apoi mi-a dat să beau lapte de capră. Mă iertase.
*****
Altădată, i-am îndopat pe copiii din trei sate cu muște și cu gândaci de Colorado
-Vreți să înțelegeți graiul animalelor și să creșteți mari? Să știți ce zice porcul sau câinele? Trebuie să mâncați trei muște și un gândac de Colorado!, le înnodam mințile picilor din jurul meu, care mă priveau uimiți, cu boturile murdare de dude negre.
Toți înghițeau „suplimente alimentare”! Clar! În trei săptămâni erau mai înalți decât mine până și ăia de patru ani! Turbam!
-E amar rău, gândacu`, se zmiorcăia Tilică, un căcăcios plin de muci la nas. Te spun lu` mă-ta marea că ne obligi!
-Ce prost ești, măăă!, săream deșteaptă. Gândacu` de Colorado are vitamine, a zis la Teleenciclopedie, băăăă, te face să crești mare. Ia, bagă-l în corcodușa asta! Să vezi că nu mai e așa amar.
Și-l păcăleam. Scoteam sâmburele dintr-o fructiță și vâram acolo gângania, care dădea din picioare, era vie.
Seara, bunică mea primea reclamații, veneau părinții copiilor la poartă:
-Tușă Ioanăăăă, iar a venit nebuna dă la București? Leag-o, bre , dă copaci, cu lanțu`, că numai porcării face! Dă ce nu-l chemi pă Merlă, să-i dea nește buline, poate să potolește, dracu!
„Merlă” era medicul localității. Se numea Mierlă, dar toți îl strigau ”Merlă„. Pentru orice boală, el dădea chinină. Și bolnavul era fericit.
Cu toate astea, copiii mă adorau, n-am să înțeleg niciodată de ce, pentru că le făceam numai necazuri. Ei abia așteptau să vin în vacanțe. Probabil că se plictiseau fără mine.
Organizam piese de teatru, aveam o obsesie pentru Romeo și Julieta (văzusem ceva la televizor!) tăiam hainele și perdelele mătușii, ca să fac costume „actorilor”. Îi învățam să urle ca nebunii: „Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, Julietaaaaaaaaaa, mon amur, te iubesc! Mor pentru tine!”, furam bulion (aveau cămara plină, de ce să nu iau și eu un borcan, acolo!?) și îi mânjeam pe față, pe mâini… Ce vreți? Efectele trebuiau să fie sugestive și autentice!
