Când l-am cunoscut, în urmă cu vreo 25 de ani, am simțit un clește de foc în laringe. Da, acolo, pe la doamna Fluture Tiroidă.
Lumea în care mă învârteam ca un titirez cu părul lung o luase razna, în sus, fugise, se evaporase. Parcă cineva îmi dăduse cu o rangă peste țurloaie și rămăsesem doar EU cu EL… La naiba!
N-am văzut îngeri, nu-mi cântau privighetorile la cap, nici pitpalacii, nu-mi crescuse tensiunea arterială, pe care o am și acum revoltător de mică. Dar ceva ciudat se întâmplase cu mine. Nu era ca altă dată. Poate pentru că mă apropiam de 30 de ani? Dracu` știe…
N-am simțit bărzăuni în stomac, nici omizi, așa cum pățeam adeseori când mă îndrăgosteam (rar de tot, dar mi se întâmpla!). Prietenii mei din gașcă ziceau: „Fodorina, ești atât de rea, încât nici să te îndrăgostești nu ești în stare!!!” Aiurea!! Cred că erau invidioși!
Îmi amintesc că trebuia să ajung la o conferință de presă la Ministerul Transporturilor și întârziasem. Am dat buzna, mi-am bălăngănit geanta și tot conținutul s-a vărsat pe masă: pixuri, carnețele, pagini rupte, cărți de vizită, un capac câștigător de la o bere, o agrafă, un morcov (țineam să am o privire ageră și o piele fină!) și o punguță cu Bicarbonat, care ieșise și se împrăștiase peste tot.
De ce Bicarbonat? Nu mă despărțeam de el, ca bețivii care au arsuri! (Știu de la tata. Bicarbonatul i-a fost cel mai bun prieten, după mama, firește! și nea Cristea, amicul lui, Dumnezeu să-l ierte! cu care se îmbăta festiv la Gogoșarul.
Când îl controlam în copilărie prin paporniță, printre diode, tranzistori ruginiți și crăcănați, sârme, lămpițe de la televizoare vechi, leduri sau tirbușoane, era și o cutiuță de medicamente plină cu „bicarbonat pentru arsuri”. Atunci credeam că tata se ardea cu foc și punea praful pe bubă. Ulterior am priceput că incendiul avea loc în stomac și era produs de un lichid incolor denumit pălincă.)
Mie mi se părea că Bicarbonatul e mai eficace decât Dicarbocalmul în durerea de stomac. Eu nu aveam arsuri de la palincă, ci de la gastrită, care își făcea de cap ori de câte ori răbdam de foame.
De la distanță, praful împrăștiat pe masa ministerului de transporturi părea cocaină, toată lumea se uita chiorâș la mine: „Asta de la Radio 21 trage pă nas?”
Eu, valuri de rușine, eram jenată, nu știam cum naiba să maschez toată situația, am început să suflu: pfuuu, dar al dracu` biarbonat a zburat direct în ochii unui coleg de breaslă, care m-a și apostrofat rapid cu vreo două vorbe de mahala, de nereprodus aici. În vocea lui am ghicit numele cartierului de unde provenea, strada, blocul, dar la etaj m-am încurcat.
Televiziunile filmau de zor, ministrul transporturilor, Băselu, of course: bla-bla-bla, nu mai știu despre ce naiba vorbea, infrastructuri, Gara de Nord, trenuri…Ziariștii scriau ca la școală. Numai eu mă foiam. Fața mi se încorda, eram încruntată, îmi mușcam buzele până la sânge, mă durea, ce mai!! Dana cea zglobie ieșise din trupul ei, rămăsese o porcărie de femeie, chircită și verde la față. Fraților, mă durea nenorocitul ăla de stomac, de-mi venea să mușc din masa de conferințe! Ați avut vreodată arsuri crâncene la stomac? Hai, ziceți că n-ați urlat de durere, măcar o dată în viață!!! Simțeam că zeci de raci mă taie cu cleștii lor pe dinăuntru.
În partea dreaptă, întins pe masă, se mai zărea nițel bicarbonat, aproape de brațul vecinului, un tip necunoscut, cu niște ochi albaștri, maaari, bizari.
Nu aveam de ales. Trebuia să ajung ACOLO!!! Altfel, criza de stomac avea să-și facă apariția violentă, ca o bestie, și tot elanul meu muncitoresc urma să fie compromis definitiv.
Cum să fac? Doamne, cine mă poate ajuta??? Încerc să strecor, pe șest, palma dreaptă pe sub cotul bărbatului de lângă mine. Tresare. Mă simte imediat. Rânjesc ca o cretină prinsă că a copiat la teza de la istorie și îmi retrag mâna urgent. El îmi zâmbește ademenitor. Ochii ni se întâlnesc două secunde. Ai lui îmi înfig mâinile în păr, îmi dau capul pe spate și mă sărută pe gură…
