În urmă cu vreo 25 ani am trăit o experiență stranie și absolut demențială. Ca mai toate întâmplările mele.
Să vă zic ce-am pățit! Munceam mult, (ca și acum) stăteam ore în șir, nopți și zile, în fața computerului, cu retina la ecran, cu degetele atât de lipite de taste și mouse că, la un moment dat, le simțeam ca pe niște prelungiri. Eram foarte obosită, înțepenită, și îmi cădea și părul. (Îmi cade și azi, noroc că se regenerează! Încă!)
Buricele degetelor, alea cu amprentele noastre unicat, la mine erau litere, și enter-uri și delete-uri, control-alt-uri și control-S-uri. Simțeam că sunt făcută din circuite integrate, butoane, cifre, sârmulițe, că nu mai am un encefal de Dana Fodor, născută în sectorul 8, pe strada Comana la numărul 52, ci un hard de 260 de Mega.
Amintirile mele erau un vraf de poze „salvate” pe ani, luni, subiecte. Toate conversațiile pe care le aveam cu cineva erau, de fapt, culese de mine, în mine…
O să vă întrebați ce dracu’ făceam eu atâta la computer. Păi, scriam. Mulți credeau că Dana Fodor e doar un pseudonim, și că în spatele lui se hlizește un bărbat cu mustață, buze ude, chelie și coșuri pe lângă urechi. Dar luau țeapă. Eram eu. Așa cum mă știți. (unii dintre voi!) ;-)
În vremea aia, poetică și schizofrenică, scriam la ziare, la reviste pentru muieri visătoare, pentru Dinescu și boii lui, (Muuu, hăis, boulene!) pentru îngeri și pentru draci, (Aminuț!) pentru „laci” sau pervertiți. Oriunde. Aș fi putut scoate o carte de 200 de file în fiecare săptămână cu tot ce tastam.
Dar simțeam că o iau razna lejer, că mă duc încet, dar sigur, spre o lume cu fluturi din portocale albastre, lasere și cămăși de forță din mătase verde. Nu mai puteam să fac nimic fără să gândesc computerizat în Microsoft Word. Unii anatomopatologi își taie propria friptură din strachină în formă de Y-grec, exact cum incizează morții de la IML. Deformare profesională! Așa făceam și eu cu textele mele.
În mintea mea, care mesteca și halucina, halucina și mesteca, număram semnele, coloanele, tăiam și aruncam porcăriile la Recycle bin. Aveam în sânge nu hematii, vitamine, vise, cafea și globule albe, ci ghilimele, cratime, virgulițe, titluri și intertitluri.
Problemele s-au accentuat atunci când aveam un lapsus, nu găseam un sinonim al vreunui cuvânt, un nume, o expresie intersantă, pe care aș fi vrut să o spun cuiva într-o discuție.
Îm plus, fumam două pachete de Marlboro roșu pe zi. Aș fi tras în pulmon și rogojină, ca deținuții politici de la Jilava, dar n-aveam.
Mă invitau prietenii la o bere și-o alună? Ce credeți că făceam? Dacă trebuia să mă duc la budă, tastam pe masă, „control A”, adică selectam textul convorbirii de până atunci, apoi făceam „control S”. Ca să nu „se piardă” ceva până vin, înțelegeți? Vă jur că a fost adevărat!
Începusem să înnebunesc? Uăi! Și, pe lângă toate nălucirile astea, aveam insomnii crunte, și îmi cădea părul, frumosul meu păr lung, viguros și roșcat, (am menționat mai sus!) din care „îngerii își făcuseră arcuș și cântau seara”, cum îmi scrisese mai demult un coleg, nu-l știți voi.
Răzvan, prietenul meu pe atunci, și-a dat seama că-mi sfârâie concafazoarele din cap și că trebuie să intervină.
„Femeie, hai la un doctor! Să te cauți! Nu poți să stai așa!”
Am mers prima dată la un dermatolog. Păi, nu vă zisei că-mi cădea părul? Ăla, m-a privit plictisit prin lentilele groase ale beciucletelor, a plescăit și mi-a dat o rețetă: Revalid, vitamine și cică să las dracului țigările și computerul. „Ce vorbești, dom’le? Cum să las țigările? Sau calculatorul? Și eu din ce-o să trăiesc?”
Ce să vă spun? Am înghițit tone de Revalid. Puteam să pavez un bulevard cu pastile sau să tencuiesc o casă. Nimic. Acum aveam și dureri crunte de stomac.
Am fost și pe la alți doctorași. Am oprit nițel și pe la IML, la ideea lui Răzvan, ca să văd cum arată plămânii de fumător, poate mă trezesc din prostie! Ha! Aiurea!
Părul tot îmi cădea, stomacul mă teroriza și tastam litere din ce în ce mai des, pe orice, oriunde și oricând.
„Hai și la bioenergoterapeuți!, m-a rugat Răzvan, disperat că-și pierde viitoarea nevastă. Dacă nici la ăștia nu te faci bine, nu te mai las să te uiți la BD în alertă și nici să suni la soneriile de pe strada Teodosie Rudeanu și să fugi!”
Am fost de acord, cu toate că nu-mi prea convenea situația.
Căutând prin presa vremii, am ajuns la o maestră internațională Reiki și Karuna Reiki, care ținea lipite 18 linguri și cuțite pe țâțele goale, atrăgea pisicile ca un magnet și cică, transforma apa plată în vin. Uuuu, ninooo-niiino!
Maică-mea, biata, care se speriase teribil după ce m-a mângâiat odată și a rămas cu jumătate din părul meu în palmă, a zis: „Ai grijă, Danieluțo, să nu fie din alea de beau pișat și te pun să dansezi în pielea goală pe câmp!”
Neeah! Mama habar n-avea! Olea era o expertă! Mi-a propus o „metodă” simplă numită euritmie, care se baza pe ideea că anumite sunete pot influența benefic componenta astrală a organelor. Pacienții rosteau anumite sunete timp de două sau cinci minute: I, E, O, U, A, și SCH. Vă sună cunoscut? „I” era pentru creier, ochi, urechi, „E” – pentru gât, plămâni, „O” – inimă, „U” – organe abdominale, „A” – mâini și picioare, „SCH” – era pentru relaxarea corpului.
Trebuia să acționez, ca să mă fac bine! Povestindu-i că sufăr de „calculatorită și secretariat de redacție” terapeuta Olia mi-a propus să combin mantrele hinduse cu metodele străvechi românești și urina de fată mare băută dimineața înainte de răsăritul soarelui. Au! Băejnebun?
De unde era să fac rost de pipilică de fata mare? Și nu eram lămurită: trebuia să-l beau sau să mă frec cu el pe cap? Olea nu mi-a spus nici da, nici nu… sau n-a înțeles întrebarea, că tot zicea: „harașo, harașo!”
În lipsa explicațiilor am făcut „skip” peste pipi și am început să răcnesc silabe autohtone maramureșene de tipul hăuliturilor, hăău, hauliuuuu, și cam tot ce-mi trăsnea prin tărtăcuța-mi afectată. N-aveam un tulnic, dar Răzvan îmi promisese unul de 17 august, de ziua mea. Am urlat, hotărâtă întru vindecare, și am aruncat Revalid-ul la coș.
Uraaa! Nu mă mai durea stomacul. „Bagă matale șî un suniet glissando, di jos în sus, pi ultima vocalî a cuvântului. Iefectili îs benefice pientru voșe șî larinji, producându-si masaji subtili asupra unor șentri șerebrali”, îmi indica Olea.
Mi se părea absolut corect. Terapeuta m-a pus să zic: mmmm! Un fel de murmur cu gurița închisă. În acest fel se puneau în mișcare plămânii mei plini de tabac american. Miștooo! Mă vindec! Un sunet benefic pentru nervi și glanda epifiză era „jjjjam”, iar pentru afecțiuni tiroidiene, Olea mă punea să folosesc binecunoscutul în lumea câinească: „hammm”! Ce vorbești domnule? „Și scap de select all și control S?” am întrebat-o. „Scăpi, scăpi”! a zis ea, scărpinându-se cu pixul într-o ureche, singura cu care mă asculta vreodată.
