Arome de București
Câteodată, când anotimpurile se schimbă între ele și aromele orașului, care mă ține în brațe de 55 de ani, își întețesc puterea, în anumite colțuri ale Bucureștiului simt cu tot omul din mine mirosurile copilăriei, pentru câteva zeci de secunde. În părul meu, în buze și pielea de pe tâmple. Aromele bune se contopesc, intră una în alta, fac dragoste se sărută și se țin de mână ca la jocul „Țara, Țară vrem ostași”.
Senzații olfactive? E până la urmă vorba de chimie, dacă e să gândesc la rece. Dar n-am uitat cum mirosea copilăria mea. Și parfumurile astea stranii și bogate se țin după mine de atunci. Obrazul tatei, duminica, după ce se bărbierea și își dădea cu lavandă ieftină, țigările lui, Carpați fără filtru, ziarul Informația, cafeaua mamei, cu caimac, orezul cu lapte și scorțișoară, pivnița cea înfricoșătoare, podul ademenitor și plin de surprize pentru o puștoaică de cinci ani, coliva făcută de mamaia, părul auriu al fratelui meu, mirosul de prăjeală din bucătăria plină de oale și tigăi, apoi liliacul de pe strada Petru Maior, salcâmii, petuniile, regina nopții, mușcatele, mâțele, șapte la număr, Ciucurel, cățelul meu călcat de-o mașină și îngropat de tataia Săndulescu sub un vișin, gardul din lemn pe care-l săream de fiecare dată când eram pedepsită, smoala de pe casă, în august, moale ca o placentă, cimitirul Evreiesc de pe Bulevardul Mihalache, cu pietrele lui calde, aromele funerare și trandafirii parfumați care ne chemau să-i furăm, ca apoi să ne pedepsească înțepându-ne…
Bucureștiul meu pictat, încrezut ca un păun, schizofrenic, dar genial, frumos și încă tânăr, își etalează mirosurile, ca un fotomodel țoalele, pe podiumurile prezentărilor de modă. Se îmbracă în arome, dulci, iuți, grele, uitate, excitante, enervante, oribile, plăcute și neașteptate, apoi se dezbracă la pielea goală și își aruncă altele pe el. Bucureștiul din sufletul meu e imprevizibil. Acum pute ca un om al străzii care a băut țuică din ștrampi murați și pufoaică, ca apoi să miroasă a floare de tei și a var proaspăt abia dat pe coaja copacilor.
Dar mirosurile mele se și aud clar cum aleargă spre mine, cu brațele întinse. Din partea dreaptă, furisându-se ca o mâță hoață, coboară o boare de frezie, fină și năucitoare în același timp, îmi mângâie obrajii, se duce pe după gât, da, da acolo, la ureche, apoi dispare topită în damful de carburant ars… Daaaa.
Mirosul Bucureștiului meu din anii 70. Mama aromea a batistă curată, proaspăt călcată cu fierul încins și a fixativ de la coafor. Ea niciodată nu se parfuma, nu se farda, dar cam la două săptămâni, mergeam împreună acolo, la coafor. Venea o tanti îmbăcată în alb, de care îmi era frică, o punea pe mama sub o cască ciudată care huruia și așteptam. Înăuntru mirosea înțepător, apăsător și frumos a zeci de parfumuri. Era inconștient de frumoasă și de naivă, mama. Când mă lua în brațe, (ce bine era sus!) mă încălzea cu obrajii ei mari, dobrogeni, ca niște plăcințele sărate și bune la gust.
Mergeam cu ea în Plas Mataș (Piața Matache), aveam trei-patru ani, și eram turbată să ajungem și pe pasarela Basarab, cea veche. Nu pot să-mi explic de ce pasiunea asta teribilă pentru poduri. (încă mi-a rămas, cum văd unul, cum îmi fac de lucru pe lângă sau pe el!) Îmi era și teamă, pentru că din loc în loc lipseau scândurile pe unde călcam și se vedea totul, dar simțeam și-un avât curajos, revoluționar-copilăresc, pentru că eram sus. „Să nu calci acolo, că ai să cazi!”, îmi zicea mama, și parcă era Albă-ca-Zăpada cu o bentiță roșie pe cap.
Mă mai fascinau cerșetorii, ciungii, rupții unei lumi pe care încercam s-o înțeleg măcar vizual. Mama avea, n-avea treabă în zonă, ocolea și țup-țup-țup, eram sus pe pod, ca să-mi facă damblaua. A! Doamne, cum mai mirosea Gara de Nord de acolo! A funingine, a peron, a ceapă și-a salam ieftin mâncate pe ziar, a zgură de tren, a pateuri calde și dulcegi, a locomotivă cu tabla încinsă, a flori de roșcov, a grabă și-a plecare…Toate astea amestecate într-un ceaun imens, însemnau Gara.
