Când se ducea la Piața Obor să cumpere „oleacă mai eftine ceapa, ouăli, cartofii, alea, alea”, Nea Marin se oprea pentru câteva clipe în fața monumentului care întruchipa revolta țărănească de la 1907. Punea papornița deoparte, răsufla adânc și mângâia statuia la poale, cu drag, dar așa, „să nu-l vază careva și să spuie că-i diliu”. Tiii, ce lucrare!
Era el! Uite, picioarele lui, brațul ridicat în sus, pieptul. Ei, acum îmbătrânise, dar odinioară așa arăta… Ce mai semănau ei doi, moșul și statuia! Dar ce știau oamenii ăia care treceau pe lângă el cu fruntea-n țărână, de parcă ar fi fost pedepsiți!
De fiecare dată nea Marin se supăra. Asta pentru că nu observa nici dracu` asemănarea dintre moșneag și țăranul din fontă. Își lua merindele și pleca în stația lui 34, bombănind: „Nu mai iubește nimeni monumentili și arta, dom`le! Aia ie!”
Mâinile muncite, figura crâncenă de țăran hărțuit de boier și trupul lui, pe de-a-ntregul, au influențat timp de 10 de ani arta românească contemporană. A exprimat, pe viu, revolta țăranului uriaș cât un bloc, sculptat în piatră de artistul Naum Corcescu, monument care a stat ani de zile cu pumnul ridicat către cer, în piață la Bucur-Obor. Din 2007 ansamblul a fost restaurat de Ionel Stoicescu și mutat în cartierul Pantelimon, în Parcul Florilor.
Da! Nea Pintea Marin, bărbatul venit în București acum mai mult de o jumătate de secol din Nicorești a „pozat” sculptorului Naum Corcescu, ajutându-l să ridice imensul monument, dar a participat și la alte „acte” artistice și didactice.
De la părinți a moștenit numele de „Tontu” și prenumele Marin. Atât. Pintea e numele soției, pentru că „Tontu”, cu influnțele lui ironice, nu prea se potrivea cu spiritul și caracterul lui de țăran harnic. Crescut într-o familie numeroasă și săracă a știut ce înseamnă lupta pentru un coltuc de pâine. Când vorbește despre copilăria lui plânge. Al patrulea din cei cinci copii ai familiei Tontu, Marin a făcut doar trei clase primare. De mic a muncit, pe rupte, la vie. „Iete așa aveam mâinili umflate dă la foarfecă. Seara nu mai mișcam deștile. Tata m-a băgat în viță pă la 10 ani. Zicea: Mărine, taie bine și să nu strici! Munceam, văleu, văleu! La 15 ani am plecat de acasă, că mă săturasem. Aveam o valiză cu un treling, o pijama și o bluză. Asta erea averea mea. M-am dus pă șantier la Bumbești-Livezeni și după aia, în `50 m-a luat în armată.”
Când a terminat stagiul militar, Marinică a urcat într-un tren și s-a pomenit la București. Oraș mare. Necunoscut. Aici a hotărât să-și facă un rost. Patru ani a lucrat la o fabrică de pâine. Căra saci cu spinarea. Era tot timpul alb de făină, din cap până-n picioare. Vremuri grele! Bani puțini.
Pe la mijlocul anilor 50 a dat cu ochii de un anunț în ziar. Profesorii de la Institutul de Arte Plastice căutau, contra cost, un model cât mai apropiat de proporțiile ideale. A stat omul, s-a tot gândit. Până la urmă s-a dus. A bătut la ușa institutului, sfios, ca țăranul, cu căciula frământată în mână. Profesorii l-au examinat pe toate părțile, l-au măsurat, pipăit, au mârâit. I-au găsit un singur defect: avea brațele mai lungi cu câțiva centimetri. Din cauza muncii. Totuși, a fost admis și angajat.
