Eminescu…
Autor Victoria Dragu Dimitriu
Statuia lui Mihai Eminescu de la Ateneu a rămas supremul omagiu adus de obște poetului și, odată cu trecerea timpului, ea s-a ridicat în înțelegerea noastră ca într-un punct dominant al orașului. Gheorghe D. Anghel a lucrat-o în ultimul său an de viață, 1965, în ultimul său adăpost pământesc, o chilie scundă, la Mânăstirea Pasărea. Artistul a trebuit să-și modeleze statuia, înaltă de trei metri, din două bucăți, pe care, apoi, le-a asamblat sub cerul liber. Grav bolnav, se ridica din zăcere cu un efort uriaș, pentru a-și continua munca. În toamna lui 1965, statuia era gata, iar în primăvara lui 1966, sculptorul se stingea într-un spital bucureștean.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Opera lui Anghel – statuia lui Eminescu
Când statuia, turnată în bronz, a fost dezvelită, pe soclul jos, din piatră mușcată de daltă, aproape de privitori, și lumina zilei a îmbrăcat trupul metalic, s-a produs un șoc. Privirile au rămas lipite de toracele gol, de picioarele desculțe, de palmele grele, de mantia strânsă ca o pereche de aripi obosite pe spinarea de bronz. În plasa amănuntelor concrete, suflul de spiritualitate a scăpat, pentru o clipă, atenției colective. Bărbatul dezbrăcat și desculț sfida protocoalele. Treptat, lucrarea și-a impus măreția, și-a dezvăluit esența, a început să se confunde cu imaginea ideală a Poetului, fără veșminte care să-l lege de timpul istoric și de nimicuri omenești, trecut de toate vămile.
Opera lui Anghel – statuia lui Eminescu – se dovedește congenială cu cea a poetului, prin același lirism, prin aceleași înalte aspirații umaniste, prin aceeași măiestrie românească, scria Petru Comarnescu în 1966.

