Naștere… Am născut la celebra maternitate Giulești din București. Celebră, din mai multe motive, dar nu vă mai răpesc din timp aducându-le aici. Le găsiți și singuri, dacă vă preocupă. 😉
Înainte de asta, îmi imaginam că totul va fi OK. Dar visul meu, ca de obicei, nu s-a potrivit cu realitatea.
25 aprilie 2007, Europa, România, dimineața pe la opt. Eu, la ușa „internărilor”, așteptând. Hol strâmt, mirosind a ceva usturător și a cafea de la automat. Lume multă, pestriță și stresată.
Din când în când, printre noi, treceau plutind, asistentele medicale, preocupate, inaccesibile. Prințese!
După trei ore de stat în picioare (umflățele-butuci, plus o burtă mare în dotare) sunt chemată în camera unde se fac internările. Dau buletinul, spun numele doctoriței. Mi se completează fișa. Cineva mă trage de mânecă. O femeie de la garderobă, am presupus. „Hai, mamă, să-ți dau o cămașă de noapte, fuga, fuga, că n-avem vreme! Dup-aia, țuști, la sala de operatii, pă pat!”
Scot rapid țoalele de pe mine și mă îmbrac cu ce-mi dă ea. Apoi mi se face dintr-o dată frig:
„Doamne, azi chiar o să nasc!”
Sala de operații. Ușile sunt din termopan, în contrast cu toata clădirea care e veche și destul de jupuită prin unele locuri. Într-o cameră sunt cinci paturi cu gravide, plus o targă pe roți, cu una care a născut deja. Are un ac înfipt în braț. E albă la față și-și ține celularul pe piept. Celelalte gem sau urlă, după cum evoluează dilatația care le joaca feste: 3 cm., 8 cm. sau nimic…
O moașă, cât un șifonier bătrânesc cu două uși, le controlează în vagin, vârând două degete. Dumnezeule! Are niște palme aspre, de fierar-betonist fruntaș. Îmi închipui că ar putea să bată și cuie cu ele și nu simte durerea. Mi-e tare frică de ea, dar e o profesionistă. A făcut asta de mii de ori, sunt convinsă. Am încredere!
De fiecare dată când sunt tușate, fetele zbiară ca tăiate cu lama și date cu sare pe rană. Dacă vreuna are dilatație 10, e dusă la masa de operații. Dacă nu, mai stă.
Clipele trec greu. Mă ia groaza. Vreau acasă! Vreau departe! Mi se pune un nod în gât și-mi vine să plâng. Am tensiunea 14 cu 9, dar ce mai contează!? De afară vine miros de grătar, cineva face mititei. Închid ochii și trag în piept aroma. Aș fugi, dar cum? Unde?
Închid ochii și îmi reamintesc de ce mă aflu la spital. Nașterea copilului meu e provocată de ginecolog. Sunt gravidă în opt luni și jumătate, iar bebelușul meu cică a dat semne că vrea să iasă mai devreme, așa că…trebuie să-l scot afară. Așa mi s-a spus. Și am crezut, că n-am diplomă de medic și specializarea în ginecologie.
Gravidele urlă pe rând, fiecare în altă tonalitate. Una țipă subțire, alta geme gros, în funcție, probabil și de zona geografică de care aparține. Oltencele chirăie subțirel, cu efecte, parcă-ar cânta. Ardelencele sunt mai molcome și rezistă mai bine. Io-s din București, dar am rădăcini prin Bihor și Cadrilater, așa că mă gândesc, încă, la posibilitatea exprimării durerii: ori fac ca bulgăroaicele care cântă muzică populară ori ca bihorencele care bagă și-o țâră de maghiară-n spectacolul artistic. Poate le combin, nu? Voi fi de vis, păcat că nu mă auziți! ;-)
La început toate rabdă, dar după aia… vai! Ți se rupe inima de mila lor.
Din când în când, într-o pauză de durere, se întreabă una pe alta în șoaptă, aproape vinovate: „Tu cât îi dai doctorului? Io am rezolvat cu 500 de lei, a zis că nasc normal. Dacă îmi face cezariana costă 500 de euro.”
Dar asta nu e tot, pentru ca trebuie să cotizezi 100 de lei și moașei, în caz că te simți. Apoi asistentei, femeii care împinge targa la salon, medicului neonatolog, ce-ți ia în brațe bebelușul și-i dă notă, asistentelor de la neonatologie. Tuturor. În caz ca ești vizitată, cinci lei sunt destinați gardianului, care e foarte corect, nu lasă pe nimeni să intre după program! Și Slavă Domnului, o lăuza are nevoie de iaurt, lapte, vată, comprese sterile, pamperși, cremă specială pentru tăieturile de la perineu și multe altele. Care tată nu bagă mâna în buzunar, știind că sus, la etajul doi, îl așteaptă nevasta și pruncul nou-născut?
Când durerea învinge, și învinge întotdeauna, pentru că e mai tare, gravidele țipă că vor „epidurala” sau peridurală. Moașa vânjoasă cât un tanc T34 le zice de la obraz: „Pă vremea mea nu erau d-astea și nășteau femeile și atunci! Ce va mai alintați, zăăău așa!”
Hopaaa! Mi „se rupe apa” și mie. Membrana! De fapt, mi-o rupe moașa, cu ciocanele ei de degete. Vreți să vă spun cum a fost? Mai bine nu! 😉
Încep durerile. Violente. Am senzația că 20 de hiene trag de măruntaiele mele. Mă alătur celorlalte femei care urlă hotărâte. „Fată, ți se întâmplă asta pentru că nașterea ta e provocată!, îmi geme, ritmat, în ureche colega de pat. Zicea domnu’ doctor că alea care nasc ca tine, cu ovul, așa pățesc. Cere epidurală, că nu reziști!”
O peridurală e 300 de lei. Așa mi s-a spus. Mare lucru! Ce nu faci, ca să scapi de asemenea chinuri?! Eu, una, mi-aș injecta ceva și-n cap, numai să se oprească, i-aș da doctoriței și mașina și bărbatul și inelele de la mână și foenul de la Cristi. Strig: „Vreau epiduralăăăă, că nu mai pot! Vă rooog!”
Apare o doctoriță blondă, drăguță ca o veveriță. Eu deja am spasme și fac spume la guriță. Moașa barosană mă ține de cap ca pe-o vită căreia i se pune crotalul la ureche. „Nu te mișca, fată! Trage aer în pept!”, zice.
Trag!
Țeeeep! Epidurala e făcută. Nici n-am simțit. Am niște furtunele legate de gât, lipite cu plasturi, am o branulă în coloană și la mâna stângă.
Între timp, pe femeia de serviciu o apucă măturatul, acolo, în sala de travaliu. E veselă, de parcă și-a măritat fata cu Enrique Iglesias, sâmbăta trecută. Dacă ar cânta și câte ceva de pe la ea de prin sat, chiar că nu mi s-ar mai părea nimic deplasat în gestul ei. Particule fine de praf zboară printre noi, ni se agață de buze și de gene, când respirăm spasmodic. Înghițim. Ei și? Pe vremuri cum nășteau femeile la câmp? Ete, na! Ce nazuri mai fac și eu!
Pentru că am deja dilatație, dar oasele bazinului meu îndărătnic și bulgăresc refuză (tu-ți bazinetu` mă-tii!) să fie mai elastice, moașa mă invită să mă așez pe o găleată roșie, pe gura căreia a pus o cârpă: „Nu iese copilu’, așa că tre’ să te scremi aci, pă găleată. Ca la caca să faci, ca la caca. Dă-i bătaie!”
Ce? Cum? Aaaa! N-am mai pomenit! O să nasc într-o găleată? WTF?! E cumplit! Jenant! Sunt desfigurată, apele curg pe mine năvală.
Ușa sălii de nașteri se deschide, din când în când. Doctorii intră și ies, iar eu, ca o bolândă stau „ciucită” pe găleată, indecentă, în mijlocul salonului și mă screm, de-mi ies ochii din orbite. Mai apuc să văd că pe hol așteaptă tătici și părinți îngroziți de ceea ce mi se întâmplă. Minunat!
Durerea atroce râde cu gura până la urechi de mine. Îmi mușc și buzele pe dinăuntru. Sângele e dulce și mi se face sete. O stagiară tinerică discută cu alta, la doi pași de zbuciumul meu. Îi simt până și parfumul: CKOne, îl recunosc dintr-o mie, pe vremuri mă dădeam și eu cu el. Pe vremuri… Acum nasc.
Aaaaaa! Splendide chinuri!
Oare cum pot fi stagiarele așa de relaxate când, la nici un metru depărtare urlu ca scoasă din minți?! Tre`să ai un naturel foarte solid. „Unde pleci de 1 Mai?” zice una. Amica îi răspunde căscând liniștită: „În Corfu. A aranjat el totul. Abia aștept. Vii la o țigară?”
Aaah, aș fuma și eu, nu una, ci paișpe o dată!!! Chiar dacă m-am lăsat… Dar stau cuminte pe găleata mea și mă screm ca o pedepsită. Ca să nu înnebunesc definitiv, îmi imaginez cum o să stea la plajă doctorița, fericită și mulțumită, cu un coctail albastru în mânuță, departe de toate urletele, gravidele, placentele noastre sângerii, de prematurii cu probleme și mizeria asta de viață din maternitate. Înghit în sec și-mi văd de treabă.
Sufăr ca o eroină. Mă ia și râsul, vai de capul meu! Ce mai eroină! Sunt invidioasă câteva clipe pe gravidele care au pauze de durere. Ele nasc normal. Eu, cu ovul! Mă arde în uter o gheață care taie. Simt usturimi, lovituri, mici explozii cu șrapnel. Îmi smulge cineva carnea din pântec? Nu! Mi se pare. Oare pe el îl doare? Sper să nu… Dă-mi, Doamne mie suferința lui! Pliiiz! Te implor! Fac ce vrei TU! Rabd, cânt, leșin, zbor! Orice! Numai să nu pățească Andreiul meu ceva!
Deodată, mă trezesc pe masa de operații. Moașa, haidaaaa-haaa, călare pe mine. Câte kilograme o avea, Dumnezeule mare? 100? 130? Ea, săraca, vrea să terminăm mai iute. Parcă eu nu?!
Mi se împăienjenește vederea. Doctorița mea, care seamănă leit cu Paula Selling, e frumoasă și calmă. Mi s-au astupat urechile, dar o aud ca prin vată și o văd cum cântă la valva Kristeller: „Ploua infernaaaal…și noi ne iubeaaam prin mansaaardeeee”.
Nu mai am aer! Moașa mă apasă: „Haaai, haaai, încă o dată! Păi ce faci, făi, fată, dai ochii păste cap? Iese copilu`!”
Mă rog la toți sfințișorii cunoscuți și necunoscuți încă, îmi cer iertare pentru toate prostiile pe care le-am făcut în copilărie.
Nimic! Chinurile prin care trec? Ebluisante! Maxime! Monumentale! Așa, ca pentru mine. „Hai, haaai! Hai, odatăăăă, Andreeei!”
