„Stresul mărește de trei ori riscul de avort spontan. În general, 15% din totalul sarcinilor se soldează cu avort spontan, dar această statistica se bazează numai pe sarcinile întrerupte după șase săptămâni.”
În anul 2006 scriam la un ziar din București. 7 Plus se numea. A decedat, ulterior.
Eram reporter special. Plecasem de la Adevărul, prin transfer, la rugămintea unui prieten, ziarist ca și mine, care mă chemase, pe mine și pe Răzvan să lucrăm împreună în redacția pe care el o coordona. Era entuziast, ca și noi, spera în lucruri grandioase, proiecte, reportaje unicat… Cum să nu te duci? Cum să nu-l crezi?
Timp de câteva luni, am fost extrem de mulțumită, făceam delegații (pe banii mei), scriam reportaje neimpuse, aveam paginile din mijloc ale ziarului, ce poate să-și dorească, mai mult, un ziarist?
În august, ne-am luat concediul legal de odihnă (eu și Răzvan) și am plecat câteva zile la munte. Continuam să scriem și să trimitem texte, plus fotografii, la redacție, chiar și așa, pentru că un reporter nu are niciodată stare și vacanță. Dacă prinde un subiect bun, nu trece pe lângă el.
Bun! Tot în perioada aceea, când eram în concediu, am mers pe la numeroși medici, pentru că nu rămâneam însărcinată și doream să aflu care este cauza exactă. Aveam anumite afecțiuni, care nu permiteau sarcinii să evolueze. Unii mi-au zis să-mi iau adio de la ideea de-a avea un copil, alții m-au îndemnat să fac o operație.
Totuși, după un tratament cu banalul Polidin, prescris de ginecolog, am rămas gravidă. Nu vă pot spune cât am fost de fericită. FE-RI-CI-TĂ! Să fie oare așa de simplu? Eram chiar gravidă? Ecografiile așa arătau.
Trece ceva timp, și mă duc la redacție, la început de septembrie, cu băiețelul meu, mic-mic, în burtică, ca să-mi iau salariul de la ziar. Concediul de odihnă se încheiase.
Acolo, stupoare! Contabila îmi spune, foarte senină că… eu și Răzvan „suntem dați afară”! și că nu avem de luat niciun salariu pe luna august.
„Cum? De când? De ce?”
Ridică din umeri și zice: „Eu nu cunosc niciun amănunt, vorbiți cu redactorul-șef, el v-a dat afară, nu eu!”
Tremuram. Gura mi se uscase, picioarele nu mă mai ascultau. „Doamne, ce ne facem? Aveam rate de plătit la camera video (cu care filmam pentru ziar, în primul rând), la mașină, întreținere, telefoane…”
Simțeam că mă sufoc. M-am ținut de pereți, ca să nu cad…
„Trebuie să fie o greșeală!, zice Răzvan. E imposibil. NU te dă NIMENI afară în concediul legal de odihnă, FĂRĂ AVERTISMENT, fără nimic…”
Ei, nu! Stați să vedeți ce a urmat!
L-am sunat pe redactorul-șef. A răspuns cu greu. Când l-am întrebat de ce ne-a dat afară, a zis că nu el, ci… directorul ziarului. „De ce? Sunt gravidă, nu mă puteți da afară ca pe-o zdreanță! Am muncit aici, am umplut paginile de mijloc, am fost pe banii mei peste tot, n-am cerut nimic, decât să fiu lăsată să lucrez.”
Mă înroșisem de furie. Îmi pocneau venele-n cap. Dar redactorul-șef zice:
„Felicitări pentru sarcină! Vorbiți cu directorul! Nu v-a dat afară degeaba! Ați REPUBLICAT texte pe care le-ați scris și prin alte părți. M-ați înnebunit cu fetițele din cimitirul Roșu, mai schimbați subiectul, vedeți și voi ce se vinde azi, interesul nostru e să vindem ziarul! Cu copii care trăiesc în cimitir și învață literele de pe cruci, nu faceți rating. E banal! Dacă vreți voi să le ajutați, n-aveți decât, dați-le bani, haine, dar nu folosiți ziarul meu!”
E adevărat, în cotidianul la care lucram, apăreau pe primele pagini, în fiecare zi, texte despre Columbeanu și Moni, care, firește, făceau rating (știți, bucureștenii nu puteau dormi noaptea, dacă nu citeau în „7Plus” ce culoare au chiloții lui Columbeanu și ce mănâncă el la dejun!).
Doar nu era să apară în ziar texte despre vioara lui Enescu și statuile de la Universitate! Astea erau niște „prostii” care nu vând.
A tras Moni un pârț? Ziarul, la datorie: consemna totul. I-a căzut un fir de păr lui Irinel? Imediat se alcătuia o știre minunată.
Nu era „de interes să” scrii despre niște fetițe care locuiau printre cruci și învățau să citească silabisind numele morților, și pe care ÎNCERCAM să le ajutăm cum putem. Nu!
Ok! Foarte bine! Dar de ce nu ni s-a spus asta? Normal ar fi fost să fim AVERTIZAȚI să nu mai scriem „prostii”, ci texte plătite sau reclame mascate. Că plecam imediat, fără să mai fim dați afară.
„Cum am fost concediați fără preaviz? Pentru care motiv?”, l-a întrebat Răzvan pe director.
„Preavizul îl semnați acum. Să zicem că v-ați dat voi demisia. Dacă vreți cărțile de muncă… Dacă nu, la revedere!”
În clipa aia, am crezut că vomit peste biroul lui. „Sunt gravidă! Mă dați afară așa?”
„Nu, zice zâmbind. Pe tine nu pot să te dau afară. Legea nu-mi dă voie. Ai dreptul să mai vii la serviciu, dar pe salariul minim din contractul de muncă.”
Adică 330 lei lunar, pentru un program complet de lucru! Atâta aveam. Restul, până la 1900 de lei, știți și voi, cei care ați lucrat în presă sau încă lucrați, cum se primeau. 😉
Faceți și voi socoteala cam ce puteai să cumperi cu banii ăia! În 2006…
Ne-am dat demisia forțați de împrejurări. Îmi era atât de scârbă de cele două personaje din conducerea ziarului, că aș fi plecat pe jos la Polul Nord, numai să nu-i mai văd, să nu-i mai aud!
Deci, ne-am scris demisia… DUPĂ ce am fost „dați afară”. Știu, e incredibil, dar așa au stat lucrurile.
Motivul invocat de ei, peste tot, a fost că „nu eram în trend cu ce se cerea în presă” și că „am republicat anumite texte”. (Unele reportaje erau folow-up-uri, la un subiect pe care l-am mai abordat, altele erau, în realitate, publicate la alt ziar, dar în premieră la 7 Plus, modificate ca scriere, deci nu copy-paste. Toată lumea face așa, nu e o noutate. Și nici o infracțiune!)
Pentru aceste crime de neiertat, am fost aruncați afară, FĂRĂ preaviz, FĂRĂ o vorbă, fiind în concediul LEGAL de odihnă.
A… și să nu uit, și să fiu corectă până la capăt: ne-au dat Cărțile de Muncă (după ce am semnat demisiile) și salariul cuvenit pe luna august 2006: 330 de lei de persoană.
Ne aflam în epoca Dan Diaconescu, cu SENZAȚIONAL și scandaluri ca la ușa cortului în direct. Ei, din lumea asta eu nu puteam face parte…NU PUTEAM!
Am plecat tristă ca un mort, umilită și cu stări de rău. Fericirea, bucuria imensă că am în pântec rod bogat, mi-a fost terfelită de niște creaturi care n-au scris în viața lor un text adevărat, care habar n-aveau să alcătuiască o știre sau o investigație.
