Pe stradă, la Romană. Singură. Sunt tot eu, aceeași, dar totuși altfel. Trupul meu e îmbrăcat cu o piele mai veche și uneori străină. Mă fâțâi prin centru căutând ceva, cu Danele din mine, multe, multe Dane. Sângele lor cântă la fel ca în liceu și în copilărie, numai că-l aud doar eu. Voi nu.
Pe la stopuri, îmi mângâi tristețea. Ea toarce, așa ca mâțele. Mă ridic pe vârfuri și-o privesc în ochi, mă uit în ea, adânc, adânc. Și tristețea e tristă. Dar o păcălesc, o amețesc pe străduțele mele, reci, cu miros de gresie interbelică, sun la sonerii din anii 20, la care nu răspund nici morții.
Curenți de gheață, din alte lumi, ne despart, și adoarme tristețea, ca proasta, pe băncile de la Ateneul Român, acolo unde m-am sărutat cu un iubit inventat, ca să moară de ciudă o colegă dintr-a zecea B.
