Gheata. Azi vreau să eliberez o amintire ciudată, pe care-o țin în mine de mulți ani. S-a zbătut să iasă afară, ca o pasăre verde, care țipă roz, dar am tot prins-o și-am oprit-o, nici eu nu știu de ce. Poate așa a fost să fie. Poate nu era gata.
Iarna anului 1983. Decembrie, spre sfârșit. Frig, frică, întuneric din când în când, mâncare puțină și proastă. Plin comunism. Aerul mirosea a fum și-a ziare ude. Cam toată lumea era la fel. Locuiam în Militari și creșteam în fiecare clipă cu un zâmbet și-o prostie pentru care eram rar pedepsită. Părinții mei erau prea blânzi pentru un drac împielițat cu mutră de fetiță „în plină dezvoltare”, ca și țara.
Românii așteptau Revelionul cu bucurie și se zbăteau să facă rost de alimente, așa cum puteau: stăteau pe la cozi incredibil de lungi, alergau care încotro pentru o bucată de brânză sărată, un șorici de porc, pentru un kil de portocale, banane (mare noroc dacă apucai!) ouă pentru cozonaci și o mână de carne, pentru fripturi și sarmale. Așa făceau și ai mei.
Mie puțin îmi păsa, eram copil, adolescent, și gândurile-mi fâlfâiau pe alte meleaguri, încă nedescoperite de mintea umană.
Pe vremea aia, inventasem un joc stupid (cele obișnuite mă plictiseau cumplit!). L-am intitulat „Aruncă pantoful” și trebuia să fii încălțat (sau încălțată) cu niște bașcheți, ghete, cizme, de om mare, și să le arunci, cât de tare poți, în față. Câștiga cel care reușea să azvârle pantofii cât mai departe posibil.
Bineînțeles că toți copiii care aveau curajul să intre în prostia asta amuzantă, furau, pentru o oră sau două, încălțările taților. Cizme reșapate, mari cât niște găleți, cu tălpile reparate a treia oară de cizmar, ude înăuntru și puțind dubios a electrician sau mecanic, pantofi cu catarame late, cizme de cauciuc mărimea 45 sau ghete cu șiret, la fel de boccii ca și comunismul.
Ieșeam în fața blocului, ne aliniam ca la sport, umăr lângă umăr, și, serioși, ne luam avânt. Prima oară cu piciorul stâng: unu, doi, trei, și, vâjjjjjjjjjj! Ciubotele zburau, zbârrrrrrrrrrrrrrrrrrrr, ca avioanele, în sus, și până spre calea ferată care trecea prin apropiere. După ce-l aruncam pe stângul, urma dreptul. Zbârrrrrrrrrrr! Aterizau, bieții pantofi, ba prin mijlocul străzii, ba chiar pe calea ferată, hăt, departe. Oamenii care treceau pe acolo, zbierau la noi:
-Măăă, voi sunteți nebuni?! Era să mă loviți..
Nu-i băgam în seamă. Fugeam desculți la locul aterizării, ca să vedem al cui pantof este cel mai curajos. Nu aveam voie să-i împingem cu piciorul sau să-i atingem. Eram descalificați.
-Bașchetu` meu a fost cel mai îndepărtat!
-Ba nu! Al meu a fost!
-Nu-i adevărat! L-ai împins! Era la piatra aia. Te-am văzut!
Și se porneau certurile și bătăile!
După ce ne linișteam cât de cât, transpirați, ciufuliți și zgâriați, alegeam câștigătorul care era privit cu respect și admirație timp de o oră. Apoi repetam figura.
Doamne, ce ne mai distram! Râdeam în hohote, până simțeam că nu mai avem aer. Vară, primăvară, toamnă sau iarnă, încălțările taților noștri erau chinuite în fel și chip, supuse la cele mai incredibile zboruri și aterizări forțate în bot, toc sau pe-o parte. Arătau jalnic. Jupuite, paradite, descusute.
-În ce hal arată ghetele tale!! Ce tot faci, de le strici așa?, îl certa mama pe tata.
Nea Fodor, nițel cherchelit și cu chef de dans, ridica din umeri:
-De la sarea de pe străzi…Lasă că dau cu niște untură.
Într-o zi, însă, cineva ne-a văzut și ne-a pârât. Unii dintre noi au fost pedepsiți. „Nebuna lu` nea Fodor e de vină, numai aia îi învață la prostii, iar ăștia se uita-n gura ei, de parcă ar avea miere, pitica naibii!”, mă acuzau (pe nedrept, credeam eu atunci!) părinții.
A aflat și tata. Nu s-a supărat prea tare, dar m-a dojenit ardelenește, că tocmai linsese patru beri la crâșmă și era vesel tare, un zarzăr înflorit.
-Vrei să mă cert cu ăștia din cauza ta?
-Nuu…
-Atunci? Ce dracu` ai în dovleacu` ăla? Sunt singurele mele ghete. E iarnă. N-am bani să cumpăr altele. Dacă te mai prind că-mi iei încălțările, ne supărăm!
