În ziua de 20 februarie a anului 1930, în pădurea din vecinătatea satului Bisoca, județul Buzău, s-a petrecut un adevărat măcel, care a îngrozit o lume întreagă. Un bărbat și trei copii au fost atacați de hoți, în timp ce se întorceau, noaptea, spre casă. Tâlharii nu s-au mulțumit cu simplul jaf, ci pur și simplu i-au decapitat pe cei patru. Trupurile victimelor au fost găsite în urmă cu două decenii, întâmplător în urma unor lucrări la drumul comunal, iar despre capete, cineva auzise la cârciuma din comună, că ar fi îngropate la zece kilometri spre sud în primul deal „cum te uiți de pe munte”.
Luna era „mușcată” de nori în formă de gheare
Căutările n-au dat nici un rezultat, însă până la sfârșitul zilelor, mama și soția îndurerată, rămasă văduvă, i-au blestemat pe cei care le făcuseră atâta rău. Astăzi, pe locul în care se spunea că ar fi îngropate capetele celor patru, se află gospodăria unui cetățean pe nume Stelian Tacu. Omul a muncit o viață întreagă pentru ca să nu-i lipsească nimic la bătrânețe. După 59 de ani de la tragedia petrecută în acest loc, aproape nimeni nu-și mai amintea de cumplita întâmplare, când într-o seară, tot de februarie, în comuna Sărulești, din vecinătate, avea să se producă un fenomen poltergist de amploare.
Patru zile în șir, sătenii au trăit un coșmar colectiv. Totul a început cu urletele disperate ale câinilor ce săreau să rupă lanțurile. Pe cer, oamenii au văzut cum luna era „mușcată” de nori negri în formă de… gheare. În scheunatul câinilor se deslușeau voci tânguitoare, implorând milă. Din senin, s-a pornit o furtună, ca o luptă pe viață și pe moarte. Din când și când, se auzeau zgomotele unor pași de uriaș, ce se apropiau sau se îndepărtau. La scurt timp, satul a fost cufundat într-o beznă adâncă, în care numai vocile venite de nicăieri se mai auzeau. Ele au mai persistat un timp, apoi s-au stins. Oamenii s-au adunat pe la porți și și-au făcut semnul crucii. Trei familii care locuiau în apropierea apei au fost cele mai afectate.
Patru tidve ies din pământ…
Pe 20 februarie 1995, furia dezlănțuită a blestemului avea să-i lovească din nou pe locuitorii comunei Sărulești. În seara acelei zile, Stelian Tacu trebăluia ceva prin curte. Se împrimăvărase și omul voia să-și construiască un puț. Era puțin abătut, deoarece cu o seară în urmă avusese un coșmar. În vis îi apăruse o apă tulbure și murdară, din care se ridicau patru diavoli. Îl înconjuraseră și aveau gheare oribile și amenințătoare. În timp ce săpa, gospodarul se gândea că ghearele monștrilor din vis semănau cu norii acelei amieze. După ce a săpat vreo cinci metri adâncime, vârful târnăcopului a lovit ceva tare. A mai dat de câteva ori și…ce să vezi? Era un craniu. „Cine știe ce cimitir o fi fost p-aici!?” – și-a zis omul și a săpat mai departe. Apoi, la câțiva pași de primul, a mai descoperit încă trei. Le-a scos pe toate și le-a așezat lângă zidul casei, privindu-le îndelung orbitele goale. Dintr-odată, a auzit un glas care îi poruncea: „Zdrobește-le! Fă-le praf!” Nea Stelică, era ca și hipnotizat. Apoi și-a amintit brusc de coșmarul pe care-l avusese noaptea și de cei patru diavoli. Fără să mai stea pe gânduri, a pus mâna pe târnăcop și a făcut zob craniile descoperite. Nici el nu știa bine de ce, ce îl apucase din senin…?
