Pe 11 iunie 1948, comuniștii au semnat o lege. O lege rece, goală, mecanică. Cuvinte tehnice, paragrafe uniforme. Naționalizare, zicea titlul. Dar ce a fost, de fapt, această lege? O condamnare în masă. O lovitură care a schimbat destinul a milioane de oameni – țărani, meșteșugari, industriași, funcționari, comercianți, profesori. Oameni care clădiseră o viață, o afacere, o casă – pierdute într-o singură zi, cu un singur vot. Fără apărare. Fără drept de apel.
Când statul a devenit hoț
În acea vară din 1948, regimul comunist român, obedient și fidel Moscovei, a aruncat peste țară o lege care a anulat proprietatea privată. Sub masca „binelui comun”, au confiscat tot: fabrici, uzine, ateliere, mori, tipografii, mine, șantiere navale, rafinării, bănci, asigurări, transporturi. De la coloșii industriali la cea mai mică prăvălie de margine, totul devenea „bun al poporului”, dar în realitate era pus în mâna partidului. 8.894 de întreprinderi au fost luate cu forța.
În spatele acestor cifre au fost tragedii.
Țăranii – zdrobiți între pământ și pușcă
În acei ani, satul românesc a fost călcat în picioare. Țăranii harnici, cei care își munciseră pământul cu mâinile lor, au fost numiți chiaburi. Adică dușmani. Oameni care aveau două vaci în loc de una, sau o moară de apă moștenită de la tată, au devenit „exploatatori” peste noapte. Li s-a luat tot – pământul, grânele, animalele, casele. Au fost umiliți, arestați, bătuți, deportați. Copiii lor nu mai aveau voie la liceu sau universitate. Erau „elemente nesănătoase, reacționare”.
Cei care se opuneau erau băgați în dubă. Alții, cu arma în mână, s-au refugiat în munți. Luptători din rezistența anticomunistă – pe care istoria oficială i-a numit bandiți. În realitate, au fost eroi. Și martiri.
Putorile care trăiau din pomana celor de mai sus, infractorii, trădătorii și nulitățile au devenit, peste noapte, șefi, primari, președinți.
Fabrici „ale poporului”, dar fără popor
„Fabricile sunt ale noastre, să le păzim ca ochii din cap!” scria Scânteia în 13 iunie. O minciună scrisă cu cerneală groasă peste o rană încă deschisă. Nimic nu mai era al poporului. Ci al statului. Iar statul era al Partidului. Iar Partidul era dictatură.
Paznicii au fost înarmați, muncitorii suspectați, denunțurile încurajate. Oameni dați afară din posturi pentru că avuseseră cândva o croitorie. Medici închiși pentru că tatăl lor fusese notar. Profesori epurați pentru că citeau cărți interzise. S-au ridicat ziduri de tăcere în jurul memoriei. S-a falsificat trecutul.
Casele, paturile, oglinzile
Naționalizarea n-a însemnat doar fabrici. În anii ce au urmat, până în 1950, s-au confiscat farmacii, cinematografe, dispensare, biblioteci, case. Oameni scoși din propriile locuințe cu două ore termen să plece. Mobilă aruncată pe trotuare. Oglinzi sparte. Fotografii de familie strivite sub bocanci. Oameni care au ajuns să doarmă în pivnițe sau pe la rude, iar apartamentele lor au fost împărțite activiștilor de partid.
Unii au fost trimiși în Bărăgan, cu un geamantan și o căruță. Alții au fost închiși în Gherla, Aiud sau Pitești, unde au fost bătuți, reeducați, înfometați. Mulți nu s-au mai întors.
