La Poienărei am fost de multe ori, prima oară, îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri, pe 20 iunie 2010. Venisem întâmplător, gândul meu era să o caut pe Marina Chirca, sora Anei Simion cu care vorbisem în iarna la spitalul Domneşti. Şi am oprit chiar în centrul sătucului toropit de căldură, lângă biserică. Vizavi de aceasta, o casă veche, cu personalitate. O doamnă în vârstă a venit la poartă şi mi-a pus întrebarea care m-a introdus pentru totdeauna în istoria aceasta a suferinţei şi demnităţii. Aflând cine sunt şi ce caut mi-a zis – ,,Dar de ce nu veniţi să vorbiţi şi cu noi domnule profesor, că şi noi am suferit?!’’ Așa am intrat în casa domnului Alexandru Marinescu, ultimul partizan în viaţă cum aveam să aflu atunci şi am mai ieşit după şase ore când se înserase şi începuse să tune, să fulgere, ca un fel de încheiere apoteotică a naturii la teribila poveste care se scursese în şuvoi odată cu amintirile acestuia. Am plecat spre casă parcă plutind, marcat de incredibilele istorii ale locului. Apoi am revenit aproape în fiecare an, de obicei singur, odată cu fiul meu şi altădată cu elevii mei, în 2014, o întâlnire care le-a rămas în amintire pe toată viaţa. De pe prispa casei domnului Sandu priveam spre pădurea care urca abrupt în apropiere şi îmi închipuiam unde ar fi fost ultimul adăpost al partizanilor, la Râpele cu Brazi, aproape de sat, dar totuși departe, într-un loc greu accesibil. De câteva ori am ajuns şi la fosta casa a preotului Ioan Constantinescu, cel ce i-a ajutat enorm pe partizani, casa sa fiind şi mai în marginea satului. Aici a fost botezată micuţa Ioana, fiica Mariei şi a lui Toma. Lângă casă se înalţă o troiţă în memoria celor ce au participat la mişcarea anticomunistă.
Acum câteva săptămâni am primit un mesaj de la Răzvan, amicul meu journalist, pleca din Bucureşti şi îşi găsise cazare în Poienărei pentru cinci zile. Dorea să urce spre Râpele cu Brazi. ,,Vrei să vii şi tu?’’
Oau, ce întrebare este asta! În sfârşit se iveşte o ocazie, o ocazie într-adevăr rară! Răzvan mai urcase acolo în urmă cu vreo doi ani împreună cu Bogdan, strănepotul Elisabetei Rizea.
Într-o sâmbătă dimineaţa la opt m-am întâlnit cu echipa, căci în afară de Răzvan mai doreau să atingă istoria şi prietenii lui, Eugen şi Bogdan. Se anunţa o zi splendidă, poate puţin călduroasă, dar o urcare de vreo 2 ore prin pădure nu părea ceva prea dificil. Din păcate în ultima clipă am luat alt drum, la sfatul unui localnic, cale ce părea mai scurtă. Răzvan ştia că drumul cel mai bun e cel cunoscut, dar a cedat şi el şi am mers o bună bucată, eu cred că pe puţin doi km spre ,,un pod prea îndepărtat’’. În cele din urmă Răzvan a decis să ne întoarcem şi să urmăm poteca cunoscută de el. Au fost câteva clipe tensionate, chia s-a pus problema să renunţăm pentru acea zi, dar toţi eram prea motivaţi şi am trecut peste oboseală. Am urmat o uliţă lungă şi îngustă care ieşea din sat, idilică, am făcut stânga spre pădure şi ne-am aşezat pentru un scurt popas într-un loc care îmi aducea aminte de grădină Ghetsimani. Atâta doar ca vechii măslini erau înlocuiţi cu pruni bătrâni cu trunchiul acoperit de licheni. Într-o astfel de grădină au fost trădaţi Toma şi Petre Arnăuţoiu, au băut din ceşti nu sângele lui Isus, ci narcoticul trădării ce i-a adormit şi i-a ajutat pe securişti să-i prindă după atâţia ani, nouă ani de zile…
Vorbeam cu băieţii, ne aduceam aminte, mai ales că Răzvan avea dese momente de intrare în istorie în care povestea frânturi din momentele semnificative, mereu cu mirare, cu pasiune, cu admiraţie pentru partizani. Răzvan era cu siguranţă din ,,filmul ‘’ acesta, intrase cu totul în el, simţea călătoria ca pe ceva mistic, o intrare în timp, în poveste. Nu cred că s-ar fi mirat prea tare dacă printr-o minune i-ar fi apărut în faţă doi bărbaţi slabi, dar vânjoşi, îmbrăcaţi ponosit, cu două ZB-uri în spate şi i-ar fi zis – ,,Noi suntem Toma şi Petre!’’ Asta mi-a plăcut la el – Răzvan e un tip veritabil, care nu minte istoria, o tratează cu un respect evlavios.
Ne-am ridicat din iarbă, am mai luat o gură de apă şi sărind peste câteva vreascuri ce fuseseră odată garduri, am intrat în pădure. Pădurea de fag era tăcută, vântul nu-i mişca ramurile şi parcă auzeam puţin paşii partizanilor. Da, pe aicea au trecut cu siguranţă în urmă cu 70 de ani. Urcuşul se înteţea tot mai mult, Bogdan era în frunte, ca un fost student la geografie ce era, plus cel mai tinerel dintre noi. Urcam cu greu, simţeam sângele cum pulsează în tâmple şi ne opream după treizeci-patruzeci de paşi. Ne gândeam la partizani şi o spuneam pe rând, ca într-un ritual. Cum ar mai fi râs de noi văzând cum ne mişcăm şi cerem pauze dese de odihnă ! Cu chiu cu vai am ajuns pe culmea dealului şi am luat o potecă spre stânga. Dar stupoare – Răzvan nu recunoaşte nimic din împrejurimi, ar fi trebuit să străbatem şi o poieniţă lungă şi îngustă, cu un izvor în capăt. Din nou discutăm despre călătorie. ,,Cel mai important într-o călătorie nu este neapărat să atingi destinaţia, ci mai ales călătoria propriu –zisă.’’ Nu ştiu cine o fi zis asta, poate cineva care şi-a ratat ţelurile şi şi-a găsit o scuză?! Cineva ca noi ? Eu eram pregătit să îmi ofer această scuză, la fel şi Eugen, deja, rătăceam de aproape patru ore prin pădurile Poienareiului !
