Autor Răzvan Gheorghe- PODUL
În cele ce urmează vă prezint un interviu exclusiv cu luminoasa doamnă Viorica Baciu (75 ani) din Poienărei, nepoata ciobanului martir Ticu ”Sorescu” Nicolae, cel care i-a ajutat ani la rândul pe partizanii anticomuniști conduși de ofițerul Toma Arnăuțoiu, ulterior urmându-i în fața plutonului de execuție. Și în groapa comună nici astăzi cunoscută. Jertfa lor e apa bună de băut. Aceasta este povestea durerii familiei lui Ticu Sorescu. E unicul interviu pe care doamna Viorica Baciu l-a acordat vreodată. Vă invit să-l citiți și să-l distribuiți.
Răzvan Gheorghe: Sărut mâna, doamnă. Vă mulțumesc că ați acceptat acest dialog. Haideți să începem cu o serie de aspecte personale. Cum vă numiți și când v-ați născut?
Viorica Baciu: M-am născut la 20 septembrie 1949, în satul Poienărei. Sunt musceleancă. Viorica Baciu e numele meu, fostă Ușurelu. Provin dintr-o familie de țărani gospodari și cu frică de Dumnezeu. Țărani muncitori, mamă, care trudeau cât era ziulica de mare. Nu ne lipsea nimic, dar și munca era pe măsură. Creșteau vite și oi, aveam multe animale, pământuri și grădini. Odinioară se ocupau și de animalele boierului Vică Poienăreanu. Ai mei mi-au povestit că boierul era un om bun și săritor cu cei aflați la nevoie, țăranii îl iubeau și-l respectau. Bunicul meu matern a fost baciul Ticu Sorescu, Dumnezeu să-l odihnească pe lumea ailaltă, că pe lumea asta a suferit destul…
Răzvan Gheorghe: Să punctăm că, de-a lungul ultimilor ani petrecuți în munte, mai cu seamă în extremitatea nordică a ”Râpelor cu brazi”, situate în apropierea Poienăreiului, partizanii anticomuniști din gruparea lui Toma Arnăuțoiu au fost ajutați deseori de bunicul dumneavoastră cu hrană, îmbrăcăminte și informații. Ciobanul Ticu Nicolae Sorescu avea să fie arestat în dimineața de 20 mai 1958, alături de frații Toma și Petre Arnăuțoiu, ulterior urmându-i în fața plutonului de execuție.
Viorica Baciu: Da, da… i-a trădat Grigore Poienăreanu, fiul boierului Vică Poienăreanu. Grigoriță – așa i se zicea pe-aici. Frații Arnăuțoiu și bunicul au fost trădați în livada de lângă casa în care locuia Grigoriță. Ticu avea târla cu oile în apropiere, venise și el să se întâlnească cu partizanii. Începând din spatele casei lui Grigoriță, toată moșia aceea dinspre Poienărei o ținea bunicul meu în arendă.
Răzvan Gheorghe: Cum vi-l amintiți pe Grigore Poienăreanu?
Viorica Baciu: Era un om ciudat și ascuns. Nu puteai pune bază-n el. Lumea îl știa de viclean. N-avea prieteni, stătea așa mai retras. Era numai pe gârlă la pescuit, nu venea niciodată la biserică. Boierul ăl bătrân mai venea, știa să-și țină țăranii aproape, dar Grigoriță n-avea niciun Dumnezeu. Vică Poienăreanu a fost bun ca boier, era plină curtea de lume la ei. Ce-i drept, era și pretențios, dar așa au fost boierii… Bunicul se ocupa de brânza și de urda lui. Zicea biata bunica Maria (născută în 1906 – n. red.): ”Aoleu… păi eu nu gust brânza când vine cu brânza nouă de la munte, că-i duce cucoanei întâi. Și brânza și urda, ea le gustă prima”. Asta pentru că, venind de la munte, Ticu se oprea la cucoană, la râu, ca să-i ducă brânză și urdă. Ăsta era mersul lucrurilor. Și era bine. Comuniștii au distrus acea lume și i-au nenorocit pe țărani.
Răzvan Gheorghe: Cum vi-l amintiți pe bunicul Ticu Sorescu?
Viorica Baciu: Vai cât mă iubea… De oriunde venea, îmi aducea câte un cadou. Nu cine știe ce, dulciuri sau ceva de îmbrăcat. Mă lua cu el când pleca cu treabă prin satele din jur. Nu îl voi uita câte zile oi avea… Eu am fost singură la părinți și stăteam mai mult pe la bunicii materni. Bietul tata căzuse în patima băuturii. Ne bătea pe mama și pe mine de ne suna apa-n cap. Dădea fără milă. Pe mama o bătea de rămânea pe jos fără cunoștință. Mi-amintesc că arunca găleți de apă rece peste ea ca s-o readucă-n simțiri. Sărmana mama avea ochii umflați, era plină, plină de vânătăi. Abia de se mai ținea pe picioare. Și tata o lua de la capăt… Să-l ierte Dumnezeu, că tare ne-a mai chinuit și multe rele ne-a făcut… Și-atunci, când începea scandalul, fie fugeam noi de frică, fie ne gonea el afară. Urla ca apucatul. Deseori asta se-ntâmpla și după miezul nopții. Zăpadă, ploaie, ger… nu conta.
Casa bunicilor era aici, puțin mai sus, ajungeam repede. Țipam cât mă ținea gura, plângeam și urcam panta asta până la Ticu. Când eram micuță, dacă apuca să iasă din casă, mama mă lua în brațe și alerga cu mine. Alteori nu reușea să răzbată, așa că fugeam singură, țipând ca disperata: ”Ticuleee! Ticuleee!”. El era nădejdea noastră. Era ultima speranță. Fugeam la el de mâncam pământul…
Și Ticu intervenea de fiecare dată, ne scotea din mâinile lui tata. În casa bunicilor mă simțeam iubită și protejată. Cu ceva timp înaintea arestării, bunicul începuse să cumpere materiale – cărămidă și lemn – pentru a ne construi mamei și mie două odăițe într-o grădină de-a lui. Nici n-aveam nevoie de mai mult. Voia să ne salveze definitiv de tata, care continua să-și bea mințile. Dacă ne-ar fi luat bunicul, altfel ar fi fost viața mea… n-aș mai fi suferit atât… Însă pe Ticu l-a arestat Securitatea împreună cu Toma și Petre Arnăuțoiu. Apoi l-au împușcat la zid, alături de partizanii pe care i-a ajutat. Ticu nu a mai avut timp să ne salveze pe mine și pe mama.
Cu câteva zile înainte să se-ntâmple nenorocirea, țin minte că Ticu m-a luat cu el până la Stănești, satul vecin. Acolo, într-o curte, autoritățile strângeau animalele pentru cotele de carne. Erai obligat să dai din agoniseala ta către statul comunist – porci, viței, vaci, boi, oi și ce alte animale mai aveai. Comuniștii luau pielea de pe noi. Luau mâncarea de la gura copiilor. Trăiam din ce în ce mai rău. Ticu a dus un bou mare pentru cota de carne. Parcă-l văd și acum pe boul ăla – gras și mândru, mergea bine, așa fusese învățat. Oamenii își băgau animalele într-o curte, apoi veneau mașinile și le luau. Spre Stănești am apucat-o pe poteca din vale, pe lângă casa părintelui Constantinescu. Pe-acolo ne duceam și când aveam treabă la Domnești. După câteva zile, când l-au arestat securiștii pe Ticu, țin minte că bunica îmi zicea: ”Vai de mine și de mine… dacă se-ntâmpla să vină ăștia cu mașina și să-l aresteze când vă duceați spre Stănești? Te lăsau acolo-n drum, singură-singurică… Ce te făceai tu?”.
Răzvan Gheorghe: Ce vă amintiți din ziua de 20 mai 1958, când au fost arestați Ticu Sorescu, Toma și Petre Arnăuțoiu? În aceeași zi a fost arestată și Maria Plop, iar curajosul Tică Jubleanu a murit în ”Râpele cu brazi”, în schimbul de focuri cu trupele de Securitate. Pe atunci aveați doar 8 ani și jumătate. Știa familia că baciul Sorescu îi ajuta pe partizani?
Viorica Baciu: Bietul bunicul meu s-a ferit de bunica. Ea nu știa nimic despre legăturile cu partizanii. Cu excepția lui Gheorghe Ticu, fiul lui, adică fratele mamei, nimeni nu a știut că bunicul îi ajuta. De fel le dădea hrană: brânză, urdă și mălai. Păi, cum să nu ajuți oameni aflați la mare nevoie? Dai de mâncare unui câine, darămite unui om. Ticu era mărinimos și săritor din fire. Așa a fost toată viața lui. Țin minte cum îi omenea pe sărmanii care se-ntâmpla să-i bată în poartă. Nu putea să nu-i ajute. Având pornirea asta în el, normal că i-a ajutat și pe partizanii lui Toma Arnăuțoiu. Nici nu s-ar fi putut altfel. Ticu nu-i suporta pe comuniști, vedea prea bine dezastrul pe care l-au adus.
Partizanii veneau la stâna lui Ticu. Fiul – Gheorghe Ticu – a aflat despre asta fiindcă bunicul îl luase la stână ca să învețe meseria de cioban. De regulă, acolo au avut loc întâlnirile – la stâna de pe Muntele Păpău. Nu-i foarte departe, e spre Câmpulung. Cred că, la început, bunicul s-a înțeles cu Toma și Petre Arnăuțoiu prin intermediul părintelui Ion Constantinescu, preotul-paroh din Poienărei. Părintele era un om tare bun, întregul sat îl iubea și-l respecta. Bunicul fusese cununat de dânsul, erau fini. Preotul îl considera un om de maximă încredere. Cred că așa s-a făcut legătura cu partizanii.
Țin minte că Ticu se ducea deseori la părintele Contantinescu. Uneori revenea noaptea târziu. Călărea o iapă și cum se apropia de poartă, iapa se apuca să necheze, iar biata bunica îmi zicea: ”Auzi, vine tac-tu mare!”. Am câteva amintiri din ziua de 20 mai 1958. Țin minte spaima și durerea din casă. Bunica era dărâmată. În noaptea aia bunicul fusese la târlă la oi. Fiind aproape, Ticu s-a întâlnit cu Toma și Petre Arnăuțoiu în grădina lui Grigoriță Poienăreanu. Acolo au fost trădați și arestați. Ticu purta opinci și straiele obișnuite ale ciobanilor din partea locului. Așa l-au luat. Bunica a aflat în aceeași dimineață. Apoi am auzit zarva de la ”Râpele cu brazi”. Răpăiau împușcăturile de te-ngrozeau. Se trăgea ca la război.
Răzvan Gheorghe: Maria Plop se predase, împreună cu fetița ei și a lui Toma Arnăuțoiu, micuța Ioana în vârstă de numai 2 ani. La finalul acelui schimb de focuri avea să moară Tică Jubleanu. Dumnezeu să-l odihnească.
Viorica Baciu: Da, așa a fost. Tică Jubleanu a pierit acolo. N-a vrut să se predea, a luptat până la moarte. Împușcăturile au înspăimântat tot satul. Hăuiau versanții ăștia… Am văzut și mașinile – multe, multe GAZ-uri de-alea verzi. Securiștii și milițienii mișunau peste tot. Țăranii nu mai văzuseră niciodată atâtea mașini. Pe-atunci erau puține și le vedeai rar prin satele de munte.
În zilele care au urmat s-au făcut primele arestări. Aveam în Poienărei un milițian mare în grad, care locuia undeva pe lângă casa lui Grigore Poienăreanu. Săndulescu îl chema pe milițian. Țin minte cum râdea taică-său prin centrul satului, cum se dădea mare cu informațiile pe care le primise de la fiu-său: ”Aaaa, abia s-a luat vârful clăii! Urmează toată claia!” Așa zicea și se veselea în văzul lumii… Adică primele arestări nu fuseseră de ajuns, voiau să-i aresteze pe toți. Voiau ”toată claia”. Și râdea, râdea… Mulți s-au îngrozit când l-au auzit. Stăteam cu frica-n sân. Și s-a-ntâmplat exact cum a spus. Per-total, 14 familii din Poienărei au fost distruse de Securitate și comuniști.
Din ziua de 20 mai 1958, după ce i-au arestat pe ultimii partizani și pe Ticu, au început perchezițiile și controalele de toate felurile. La noi căutau arme. Seară, noapte sau dimineață, nici că mai conta – te trezeai cu securiștii și milițienii pe cap. Dădeau năvală în curte și-n casă, răscoleau totul de parcă trecea mare vijelie. Se răsteau, ne bruscau și ne înjurau. Ne vorbeau ca unor neoameni. Percheziții aveau să tot fie până în vara lui 1959, când i-au împușcat pe ei. Cele mai multe au fost în perioada anchetelor și a procesului. Toate familiile implicate au trecut prin percheziții violente, extrem de umilitoare.
În cazul familiei mele, obsesia securiștilor era că Ticu ar fi avut un pistol. Nici bunica Maria și nici străbunica Ioana nu știau de așa ceva, dar ei îl căutau ca nebunii. Să îți povestesc ce s-a întâmplat la o percheziție. Dăduseră buzna peste noi și urlau ca scoși din minți: ”Pistolul! Unde e pistolul?” Răsturnau de-a valma tot ce le stătea în cale. Scotoceau și prin curte, ajunseseră la cocină. În podul cocinii, bunica obișnuia să adune cenușă pentru săpun de casă. Făcea leșie din cenușă. Și în podul ăla s-au urcat doi securiști – de fapt, doar unul a intrat înăuntru, celălalt rămăsese cocoțat pe scară. În pod s-a urcat și biata de mama, că se temea de ce puteau să facă securiștii. Dacă aruncau pe-acolo un pistol sau niște gloanțe și spuneau că erau ale noastre? S-ar fi ales praful de femeile care mai rămăseseră în libertate. Îți dai seama că le-ar fi arestat pe mama, bunica și străbunica. Rămâneam a nimănui.
În pod nu era lumină, mai mult orbecăiai. Scormonind prin ligheanul cu cenușă, securistul a dat de un tăciune vechi. Când l-a simțit la mână, a-nceput să strige: ”Am găsit pistolul! Am găsit pistolul!” Doamne cum mi se făcuse pielea pe mine… Tremuram ca o frunză. Inima îmi bubuia să-mi spargă pieptul. Parcă-l aud pe ăla. Era bucurie în vocea lui. Biata mama a fost cât pe ce să cadă din picioare. Bunica se-nverzise, își pusese mâna în dreptul inimii. Suferea cu inima. Parcă le văd… Eram năucite de spaimă. Credeam că se terminase cu noi. Și era doar un tăciune. Atât și nimic altceva. Aia mai lipsea, să scoată un pistol din cenușa aia. Cotrobăiau peste tot, nimic și nimeni nu le scăpa. Ne insultau și ne vorbeau ca la ultimii oameni. Vai de noi, Doamne, vai de noi…
