„Acu i-a găsit p-ăștia să toarne plozi? Ea e trecută dă patrujcinci dă ani, iar el are ficatu țăndări. Mâine-poimâine îi caută țoale de înmormântare! Hăhă!”
„E decrețel, bă. Noroc cu tovarășu Ceaușăscu, și decretu ăla, că-l azvârlea mă-sa numaidăcât la canal, așa cum a făcut și cu ceilanți. Nu știu io?”
Cam așa discutau vecinii lui nea Gogu, zis Carabă, într-un septembrie roșiatic cu aromă de struguri pârguiți.
Ortansa era căsătorită cu Gogu și mai aveau doi băieți, mari de-acum, unul de 17, altul de 20 de ani, ultimul deja muncea pe un șantier al patriei. Ăștia era tare rușinați că mama lor a rămas cu burta la gură, taman când ei se pregătau să se însoare. Știți cum e lumea la țară! Așa că, îl urau pe bietul prunc înainte de-a se naște.
„Un decrețel handicapat, asta o să ne aducă mama pe cap! Ne-a făcut de căcat în tot satul”, răbufneau mereu cei doi frați mai mari.
Atunci când mama lor a veni cu bebelușul, cât un șoșon în brațe, niciunul n-a avut curiozitatea să-l vadă. Nici chiar tatăl lui.
„Șpitalu e la doi pași dă casă. Merge pă același trotal, gheață nu e pă jos, ca să alunece, ajunge Ortansa și sângură”, le-a scuipat în gât Gogu tovarășilor de la crâșma „Leacu supărării“.
Când vorbea, proaspătul tată stropea în toate părțile. Așa era el, băloșa intens și când vedea un televizor Venus, un cal sau o bucată de cretă, iar când mirosea plăcinte cu varză, marca Ortansa, leșina de poftă, înecat în propria salivă.
Omul dospea la crâșmă, de la prânzișor. Înjura, bea și spărgea pahare-n dinți, avea el o dambla. Chelnerița îl boscorodea stând cu măturoiul și fărașul în mâini: „Haidi, bre, nea Gogule, ai zis că ăsta-i ultimu, dă-o-n Paștele mă-sii dă durere, mai am și alți clienți! N-oi sta toată ziua după matale să-ți strâng cioburile! Dacă mai spargi unul, te dau afară și-l chem pă Simion!”
Simion era nebunul orașului. Mare cât un taur și prost ca un balaur. Violent doar când nu bea. Mamele și bunicile-și speriau copiii cu el.
Ortansa ajunsese acasă de mult. Era furioasă, că n-o așteptase nimeni la ieșirea din spital, și îi cășună pe bietul băiețel, care urla de foame și pe care ar fi trebuit să-l alăpteze. „Ia mai lasă-mă-n pace cu laptili tău! Mă doare țâțili, gata! Dormi în moaș-ta!”
Și l-a aruncat într-un coș de nuiele, cu care strângea merele. A pus peste el un pulover de-al lui Gogu, și s-a culcat ostenită. În coșul acela a dormit copilul până la trei ani. Ajunsese să stea cu genunchii la piept.
Abia a doua zi l-au văzut mai bine pe copilaș. Era frumos, frumos, alb la fețișoară, cu ochii albaștri și părul, un pufuleț roșcat. „Mă, cu cine-o sămănă asta? Că noi toți suntem negri ca ceaunu…”, se întreba mamă-sa mușcându-și buzele.
L-au botezat Emilian, dar nu-l strigau niciodată așa, ci „decrețelu”.
Crescuse bietul de el, era un exemplar splendid, luminos, suplu, înăltuț, cu părul numai inele, roșcat-auriu, isteț și comunicativ (cu alții!). Ai lui abia de vorbeau cu el, singurele cuvinte pe care i le adresau erau: „Ho!, bă!, mă!, marș! adu-mi!, fă-mi, dă-mi, hai sictir. Frații nu-l sufereau și nu-i dădeau nicio atenție.
Când era mic, numai pe sub mese se juca, singur. Îi vorbeau răstit și îl invidiau sincer pentru felul lui de-a fi. Nu-l iubeau defel, îl considerau un fel de mobilă mișcătoare. Îl lăsau să flămânzească și îl purtau îmbrăcat cu hainele căpătate din pomeni sau aruncate de alții.
