Autor George Sima
Pe la mijlocul anilor ’60 și la două case distanță de casa copilăriei mele locuia un cuplu de bătrânei trecuți de 70 de ani, ce fuseseră cândva cofetari ai Casei Regale, obligatoriu cu studii superioare la Paris și pe care eu îi poreclisem „Bombonel” și „Bombonica”.
Deși ajunseseră destul de decrepiți de vârstă, de cei vreo 10 ani efectivi de pușcărie la activ, și cu toate că nu mai aveau de mult voie să profeseze (mai mare inepție nici că se putea), veneau la ei cam toți grangurii din București, pentru a le pregăti niște produse de cofetărie și patiserie cu totul și cu totul deosebite (ce numai la Paris s-ar mai fi putut găși), pentru diversele „chiolhanuri tovărășești”, puse la cale de către noua „burghezie proletară”.
Deci, pe de o parte, oficial, erau declarați ca fiind niște foști îmburgheziți proscriși care trebuiau să-și „spele păcatele”, fiind obligați să presteze (cel puțin teoretic) niște munci grele și umilitoare cu mult sub calificarea lor, iar pe de altă parte, neoficial, fiind efectiv suprasolicitați ca să-și aducă contribuția la diversele festinuri culinare, indispensabile protipendadei de atunci. Totul la negru însă și cu bani peșin, ocazie cu care, începând de la 12 ani (adică fix din 1966), am făcut și eu pe dracul în patru pentru a ajunge una din ajutoarele lor (contra cost, bineînțeles), pentru astfel de evenimente.
Era practic singura lor sursă de existență, deoarece, imediat după abdicarea regelui, li se anulase dreptul la pensie și alte drepturi civile, odată cu condamnarea lor la închisoare.
Acum, ispășindu-și pedeapsa cu pușcăria și ajunși la vârsta senectuții, încercau și ei cum-necum să supraviețuiască, numai că săracii oameni, aproape că nu trecea o lună de zile încheiată, fără să nu-i salte Securitatea de urgență și în plină noapte, în urma unor nesfârșite denunțuri provocate de meschina invidie și de oportunism ale unor ratați și/sau psihopați.
Însă, tot atât de urgent, Securiștii îi și aduceau înapoi, la intervenția cine știe cărui „baștan roșu”, primind scuzele de rigoare și promisiunea că nu se va mai întâmpla vreodată. Lucru ce nu era respectat niciodată, deoarece erau în joc prea multe interese și orgolii, ce începuseră să măcine încet, dar sigur, o societate creată artificial, pe niște concepte efectiv utopice, care erau în contrast evident cu speranța și filozofia de viață a omului ca ființă.
Pentru noi, cei 3-4 copii, ca ajutoare și ucenici ai acestor maeștri, toată această nebunie devenise un adevărat circ, și chiar ajunsesem să punem rămășag căutând să anticipăm, de fiecare dată, ora la care vor fi eliberați, dar, simțind și noi din plin de fiecare dată tensiunea creată cu aceste ocazii, deoarece, deveniserăm conștienți că o eventuală condamnare a lor, ne-ar fi afectat și pe noi, în mod direct, prin pierderea „job-ului” respectiv, sau chiar și prin privarea de libertate, fiindcă „era ticăloșilor” era încă în plină desfășurare, iar noi, tocmai ne bucuram că devenisem independenți financiar la o vârstă când alți copii se jucau încă cu păpușile și-l așteptau pe „Moș Gerilă”.
