În copilăria mea, în curtea casei părintești exista un tei superb care se pare că fusese plantat în primii ani ai secolului trecut, așa că în 1961, avea deja 58-60 de ani. Atunci, la cei șapte ani ai mei, am început să mă „împrietenesc“ cu el, „prietenie” care a durat aproape 11 ani.
În toată această perioadă am fost practic nedespărțiți, indiferent de anotimp sau condiții meteorologice. Era cel mai bun „prieten“ al meu ce m-a salvat de nenumărate ori de a încasa câte o chelfăneală zdravână din partea lui taică-miu, care mai tot timpul se întorcea acasă chiaun de beat și pus pe scandal, așa că practic și eu și maică-mea, trebuia să ne ferim din calea lui, fiecare cum putea.
Maică-mea fugea la una din vecine, iar eu mă urcam în tei, unde s-a întâmplat să fiu nevoit să stau cocoțat acolo chiar și pe timp de ploaie sau ninsoare.
După ce se stingea lumina la camera unde dormea „teroristul” de taică-miu, mai așteptam încă vreo 20-30 de minute, apoi coboram și mă ducem să verific dacă a adormit și numai după aceea plecam la vicina, ca s-o anunț pe maică-mea că se putea întoarce acasă.
Cel mai neplăcut lucru era faptul că faza asta se putea întâmpla chiar și în mijlocul noptii, între orele 1:00- 3:00 de exemplu, în rest, „papaul” (cum îi spuneam eu lui taică-miu), era un om de treabă când era treaz, numai că asta se întâmpla de regulă doar în prima jumătate a zilei.
Devenise alcoolic de câțiva ani buni, se pare că dinainte de a fi apărut eu pe lume și asta, din cauză că în 1953, fusese mazilit ca ofițer de informații pentru faptul că fusese descoperit ca fiu al unui fost „chiabur”, iar acum era nevoit să lucreze la ITB ca manipulant de tramvai, unde pe vremea aceea era mare lipsă de personal, din cauza condițiilor foarte grele de lucru și a riscului foarte mare de a ajunge la pușcărie.
Dar să revenim la „prietenul” meu teiul. Ajunsesem în cele din urmă să-mi construiesc acolo sus o căsuță în toată regula, care să mă protejeze de vânt, ploaie și ninsoare, ba mai mult chiar, fiindcă copacul se afla pe latura curții cu strada, reușisem să mă branșez („pe neve”, bineînțeles) direct la rețeaua de curent trifazic a străzii și astfel, rezolvasem și problema iluminatului și eventual chiar și a căldurii.
Apoi, când am împlinit 16 ani, părinții mei s-au despărțit („de facto” nu și „de iure”), „papaul” devenind de vreo 5-6 ani preot, s-a instalat cu o „cadână” de 22 de ani în casa parohială, iar maică-mea și cu mine, am rămas în vechea locuință, care era o moștenire de familie.
Dar la căsuța din tei n-am renunțat așa de ușor, fiindcă între timp devenisem radioamator și jucător de șah, iar acolo sus, era locul ideal pentru a-mi desfășura eu „nebuniile” mele ca adolescent cu o mare sete de cunoaștere și receptiv la tot ce era nou și tot de acolo, cu ajutorul unui binoclu, puteam viziona pe timpul verii filmele ce se rulau la grădina unui cinematograf din cartier.
Acum, privind retrospectiv în urmă, aș putea spune că atunci, în acea scurtă perioadă de la 16 la 18 ani, am trăit cele mai frumoase și memorabile momente din viața mea, umbrite totuși în ultimele patru luni prin faptul că am fost internat într-o „școală de corecție” ca urmare a reacției unui sistem totalitar și inflexibil față de orice deviere de la proletcultismul propovăduit ca pe o adevărată religie de către Partidul Comunist, lucru cu care eu nu m-am putut împăca niciodată, blestemând și înjurându-i tot timpul pe intelectualii care sau prostituat în acele vremuri pentru un pumn de arginți, făcându-se promotorii unei organizații de crimă organizată la nivel statal, sub paravanul construirii așa-zisei „societăți socialiste multilateral dezvoltate“.
Autor George Sima
