„Numele lui Marin Sorescu (1936-1996) figura în 1992 pe lista scurtă a candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.
O scrisorică semnată și expediată la Stockholm de trei poeți români a spulberat șansele autorului oltean. În situații asemănătoare au fost, de-a lungul timpului, Lucian Blaga, Tudor Arghezi ori Nichita Stănescu. Blestemul invidiei de esență românească pare să fie indestructibil, nici până în ziua de astăzi, când faimoasa distincție e aproape perimată, cultura noastră nefiind capabilă să-și susțină cu adevărat un vlăstar în cursa pentru câștigarea acestei etichete literare lucioase.” (sursa Jurnalul Național)
„Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confrați de la București, poeți cunoscuți. Indignați peste măsură și speriați ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceștia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzații abominabile la adresa lui Sorescu. Ambasadorul Suediei în România l-ar fi invitat pe poet și i-ar fi arătat, scârbit, documentul…
Cel care relatează acum aceste posibile infamii în lumea scriitoricească nu „desecretizează” pe autorii lor. Îl înțeleg. În lipsa unor dovezi precise este bine să păstrezi prudența. Sorescu mi-a vorbit la vremea respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această cabală, dându-mi și numele instigatorilor. Păstrez și eu discreția. Am motivele mele…” -Academician Eugen Simion- (Sursa „În 1983 și 1992 premiul Nobel trebuia să poarte un nume românesc”- autor Ion Jianu)
„Marin Sorescu, fiu al Bulzeștiului – sat doljean pe care l-a imortalizat în ciclul poetic „La lilieci”, cu mama Nicolița în rolul povestitoarei -, a debutat în 1964, la 28 de ani, cu mănunchiul de parodii „Singur printre poeți”. A mai publicat încă douăzeci și trei de volume, devenind o figură remarcabilă a poeziei românești contemporane, alături de congenerii Nichita Stănescu ori Leonid Dimov. În 1966 Marin Sorescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cartea „Poeme”, reușind să repete această performanță de alte cinci ori. Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tușiți” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), precum și ciclul de patru volume intitulat „La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988). Un poet care la începutul anilor ’90 era, așadar, bine ancorat în peisajul cultural. De altfel, anvergura creației l-a propulsat, la propunerea Academiei Române, în postura de concurent la Premiul Nobel pentru Literatură.
Rememorează Eugen Simion, istoric literar și prieten intim al autorului romanului erotic „Trei dinți din față”:
„În 1992 Marin Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru Premiul Nobel, mai exact fusese reținut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul. N-a fost să fie”.
Altfel spus, Sorescu n-a fost urmărit doar de ghinion.” – Eugen Simion-
„Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confrați de la București, poeți cunoscuți. Indignați peste măsură și speriați ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceștia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzații abominabile la adresa lui Marin Sorescu”. „Marin mi-a vorbit la vremea respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această cabală, dându-mi și numele instigatorilor. Păstrez și eu discreția. Am motivele mele”. (Eugen Simion)
Nimic mai românesc, nu? De remarcat că, de-a lungul timpului, Lucian Blaga și Tudor Arghezi au fost și ei „ajutați” de propriii concetățeni să treacă razant pe lângă „Nobel”. „Unii contemporani – a încheiat profesorul Eugen Simion – cred și azi că Marin Sorescu a străbătut fericit și liniștit dictatura comunistă, a călătorit mult, a fost tradus peste tot, a avut succes, a fost, pe scurt, un profitor al regimului totalitar. Fals!”
„Marin Sorescu a fost cel care a editat opera de sertar a lui I.D. Sîrbu și a realizat, între scriitorii din România comunistă, primul (mini)interviu cu Eliade, în 1966 – mai consemna criticul literar Paul Cernat. Linșajul moral suferit ca ministru al Culturii, în perioada 1994-1995, i-a alimentat cancerul hepatic care l-a răpus.” Sursa Jurnalul.ro
Tot textul AICI
